Buchet de amintiri

20. Dimineață dulce

Îmi răspunde la zâmbet și începe să mă hrănească cu câte o bucățică din toate. Chicotim și ne prostim până terminăm tot de pe tavă. Purtăm discuții banale, comentăm starea vremii și mâncarea de la restaurantul de seara trecută.

Când vreau să mă ridic din pat să merg la baie mă cuprinde în brațe și mă trage înapoi în pat.

-Unde fugi așa, fetiță obraznică? Ți-ai cerut voie?

Nici nu apuc să îi răspund la întrebări că degetele lui încep să mă gâdile. Râd în gura mare cum nu am m-ai făcut-o de mult. Mă dor toți mușchii abdominali și faciali. Abia mai pot respira și lacrimi cad din ochi. Dar nu aș da pentru nimic starea asta. Totul este așa perfect!

După această experiență am făcut amândoi un duș, dar separat. George trebuia să ajungă la serviciu până la ora 11 și timpul nu era de partea lui, având în vedere că trebuia să treacă pe acasă să se schimbe.

După ce l-am condus la ușă în halat de baie și ne-am rămas bun cum se cuvine, m-am retras în casă. Am deschis sistemul Home-cinema și am dat muzica la maxim. Gloria Trevi își exprimă sentimentele umplând camera de declarații de dragoste. Intru în dormitor și caut o pereche de pantaloni de stat în casă și un tricou comod pe care să le îmbrac. Strâng lenjeria de pe pat și hainele din cameră ducându-le în baie, unde mă așteaptă pisi supărată foc.

I-am dat de mâncare pufoșeniei cele mici, am pus la spălat, am aspirat și am șters praful, am spălat vasele și am făcut curat prin frigider. Nici nu știu când s-a făcut ora 3 după amiază.

Pun un pui la fiert să îl fac diseară la rotisor și aud că mașina de spălat s-a oprit. Cotrobăiesc prin balcon după un lighean în care să scot rufele ude și să le scot la uscat. După ce găsesc ce căutam, mă duc în baie și încep să trag rufele din mașină. Iau ligheanul plin și mă întorc în balcon unde întind de obicei rufele ude. Întind aproape jumătate din ele, când brățara mi se agață într-o bluză de dantelă.

Am și uitat că o port. De când o am nu am dat-o niciodată jos devenind parte din mine. Buchetul de amintiri învie în mine și simt că mă prăbușesc emoțional iar. Trag cu putere să mă eliberez și să îmi iau gândul de la toate sentimentele pe care mi le provoacă brățara, dar forțez prea tare și micuța amintire se rupe căzând pe gresia rece din balcon. Mă aplec să o ridic și o pun în buzunarul de la spate, terminându-mi treaba.

Nu știu cum să interpretez totul, dar poate o fi un semn care îmi întărește decizia mea ca să o iau de la capăt.

Pe la 5 mă liniștesc și eu, așezându-mă pe canapea cu telecomanda în mână, o pungă de alune și pisica lângă mine. Telefonul sună pe undeva. Mă ridic cu greu de pe canapea. Trebuie să fie George să îmi spună că e bine. Știu că e tură de noapte și nici nu îl mai aștept. Sau o fi mama că nu am mai vorbit de mult cu ea. M-o fi dat și la dispăruți biata femeie. Dacă nu mă trezesc mâine la prima oră cu ea în fața ușii, tot e bine.

Caut prin bucătărie. Nu e. În sufragerie sigur nu e că de acolo vin. Caut în dormitor. Nici acolo nu este. Ajung în baie și îl găsesc în coșul cu rufe. Nu am idee cum a ajuns acolo, dar nici nu vreau să îmi imaginez. Scotocesc după el și răspund într-un suflet, dar până să glisez eu, închide.

Șase apeluri pierdute de la Teo șiiiii... uite că vine și al șaptelea.

-Unde dracu îți ții telefonul ăla? În mașina de spălat?! mă întâmpină dragul meu frate.

Dacă ar ști el cât este de aproape de adevăr mi-ar râde în nas, dar nu îi mai dau apă la moară. Ies din baie și, îndreptându-mă spre sufragerie, îndepărtez telefonul de ureche, până nu îl mai aud zbierând. Am avut o zi prea liniștită să mi-o stric cu el. Când sunt sigură că i-au trecut nervii îl pun iar la ureche.

-Bună seara și ție Teo. Eu sunt bine. Nu m-au furat extratereștrii, doar eram și eu pe toaletă ca un om normal. Mulțumesc pentru întrebare. Tu ce faci?

Inspiră și expiră prelung, urmând să se calmeze.

-Am avut o zi lungă. Iartă-mă că am țipat la tine, dar îmi era teamă să nu fi pățit ceva. Nu aș mai fi suportat o veste proastă pe ziua de azi.

-Hai calmează-te puțin, respiră și povestește-i surorii tale ce te doare.

-Au fost atâtea... Mai întâi am avut o alarmă la 3 dimineața -alarmele acestea la orice oră din zi și din noapte fac parte din viața militară și niciodată nu poți ști când te cheamă la datorie- nu mi-am băut cafeaua și nu am dormit nici măcar două ore. Am pierdut câteva ore cu Lucian care a plecat azi în Franța de unde trebuie să se alăture unui alt batalion. A plecat în Afganistan, Anais. Lucian a plecat pe teatru de război azi...

La sfârșit vocea i s-a frânt rămânând doar o simplă șoaptă în liniștea nopții. Vestea mi-a căzut ca un bolovan în cap. Știu ce înseamnă misiunile acestea și știu tot riscul pe care îl implică. Oricât rău mi-a făcut nu pot să îl știu în pericol de moarte. Inima mă doare și simt că mă sufoc. Și dimineața a început așa bine...

Nu mai am cuvinte. Lacrimile îmi înțeapă ochii și amenință să se scurgă pe obraji.

-Și Amalia ce a zis? întreb aproape șoptit.

-Amalia a plecat alaltăieri cu prietenele ei în Tenerife.

-Vrei să spui că nu știe de decizia lui?

-Ba știe, dar nu a putut face nimic. Dacă mă întrebi pe mine nici nu cred că a făcut prea multe în privința asta. Pe ea o interesează doar nenorocita aia de moștenire și atât.

-Ce moștenire?

-Băga-mi-aș! Deja ți-am spus prea multe. Ești sora mea, dar astea sunt problemele lor. Hai să nu ne băgăm... Tu ce mai faci? M-a sunat mama să mă întrebe ce mai faci că nu i-ai mai dat niciun semn. Ce e cu tine în ultimul timp?

-Sunt bine, Teo, doar obosită. Mă simt epuizată de la un timp. În seara asta aveam de gând să o sun. Este bine?

-Este bine. Cred că noi vom merge la ei cât de curând și apoi mergem la Sovata. Poți să îți iei concediu să vii cu noi?

-Nu știu. Voi vorbi la serviciu, dar nu cred că este vreo problemă. De când lucrez la ei nu mi-am luat decât o singură dată. Cred că aș putea să îmi iau și un an concediu la câte zile libere am sărit.

Râde copios la celălalt capăt al firului. Menținem conversația lejer până o aud pe Renata chemându-l la masă. Ne spunem noapte bună și a rămas să ne sunăm mâine.

Vestea pe care tocmai am primit-o încă nu și-a pierdut efectul. Pun capul pe marginea canapelei și mă ghemuiesc cu genunchii aproape de bărbie. Sunt confuză și rănită. Mi-e teamă pentru viața lui, chiar dacă m-a făcut să sufăr așa mult. O durere îmi cuprinde pieptul și atunci e momentul în care clachez și dau drumul unui hohot de plâns.

Nu mai știu ce simt...

n.a.

Am revenit pentru scurt timp printre voi. Am fost o leneșă fără pereche luna august și îmi aștept sentința umilă.

Nu știu când voi reveni. Am o perioadă zbuciumată tare și nu știu când și cum voi avea acces la telefon, internet, laptop. În plus timpul mi-e limitat. Sper să mă înțelegeți și să îmi fiți alături.

Când prind un pic de timp liber promit să mai scriu câte ceva.

Știu că e un capitol foooooooooooooarte scurt, dar nu avea de ce să întind prea mult. Multe se vor schimba de acum. Abia aștept să văd ce părere veți avea de întorsăturile care vor avea loc :D

Vă pupăcesc și vă iubesc pe toți!