Buchet de amintiri

18.Decizii

Aproape ațipesc și decid că ar fi mai bine să mă ridic dacă nu vreau să mă fac ca o stafidă.

Când m-am întors în bucătărie cafeaua era numai bună de băut. Îmi iau laptopul și îl deschid. Îmi verific e-mailul. Înafară de câteva noi acte de care trebuie să mă ocup, nu aș avea mare brânză de făcut azi așa că îmi permit să îi las un mesaj șefului. I-am scris că mă simt rău și nu pot veni. În cazul în care este ceva urgent i-am zis să mă sune pe fix. După ce sunt anunțată că mesajul a fost trimis cu succes închid laptopul și încerc să iau o gură din cafeaua ce așteaptă. Ciudat este însă că mirosul nu mă prea ajută și o las în cană pe masă, iar eu mă duc în sufragerie și deschid televizorul.

***

Un bocănit disperat în ușă mă face să mă trezesc buimacă de cap. Nu știu când și cum, dar am adormit în fund pe canapea și cu televizorul deschis pe un program de care nu am mai auzit până acum. Mă ridic greoi și ţip cât să mă audă cel de după ușă, care se pare că este foarte grăbit :

-Viiiiiin!

Arunc un ochi la ceasul de pe perete și realizez că e trecut de mult de prânz. Rămân stupefiată de cât de mult am putut dormi în acea poziție incomoda.

Cine o putea fi? Probabil e Teo sau Robert, îngrijoraţi că nu le-am răspuns la telefon.

Deschid într-un final ușa și de după ea, Robert super-furios mă întâmpină.

-Ce naiba e în capul tău? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? Am crezut că ai pățit ceva? Te-am sunat de 50 de ori de la 10 până acum. Am sunat și la birou, iar de acolo mi-au zis că ești acasă că te simți rău. Am venit aici într-un suflet...

Turuie el tot drumul de la ușă până în sufragerie, unde se mai plimbă de aici dincolo. Îl las în pace să își descarce nervii și merg în bucătărie să îmi fac o cafea.

-Vrei o cafea?

-Tu îţi baţi joc de mine, vine într-un suflet după mine. Nuuuu! Că tu ai luat-o razna ... Eu îmi fac griji și tu în loc să îmi explici ce naiba ai, mă întrebi dacă vreau cafea.

-Ai grijă la limbaj, îl avertizez cu o privire sugestivă. Să înțeleg că da. Scoate două căni din dulap, te rog.

Pun altă apă la fiert și arunc cafeaua de dimineață în chiuvetă.

-Îmi pare rău! Dar chiar mi-am făcut griji, își cere el scuze cât timp execută ce l-am rugat.

-Ia loc, îl îndemn. Îţi voi povesti...

Face întocmai, iar eu îi urmez exemplul. Încep să îi povestesc cu lux de amănunte tot ceea ce s-a întâmplat. Între timp fac și cafeaua. Nu mă întrerupe și mă ascultă cu atenție. Într-un final termin de povestit și odată cu povestea și cana de cafea. Mă ridic să spăl cănile, iar el rămâne la locul său spunându-mi:

-Îmi pare rău, Anais. Este un prost că nu a știut să îţi aprecieze dragostea. Dar eu sunt alături de tine și îţi voi fi alături mereu.

Se ridică și mă îmbrățișează pe la spate. Mă lipesc mai mult de el și mă abandonez în comoditatea brațelor sale.

-Mulţumesc! Mulţumesc pentru tot! Nu știu ce m-aș face fără tine, îi spun și îi depun un pupic scurt pe buze.

Zâmbește.

-Acum hai să mâncăm ceva că sigur nu ai mâncat nimic azi. Ce dorește prințesa să mănânce? Sunt la ordinele tale!

-Hmm...