Mi-am aruncat rucsacul în spate nu înainte de a verifica că am tot ce îmi trebuie în el pentru supraviețuire. Bani, mâncare, haine, totul era pregătit. Mai rămâne să ies din casă, cum voi face asta? Ei bine nici eu nu știu....
Știu că nu e bine ce fac, dar fac asta în folosul binelui meu. Știu și că tatăl meu se va enerva și dacă mă va găsi mă va pedepsi aspru, dar eu nu vreau să fiu ce vrea el. De data aceasta mă voi ascunde mult prea bine. Nu vreau să fiu ajutor de mafie, nu vreau să fac parte din mafie! Mi-a ajuns viața jegoasă pe care am avut-o, nu mai vreau să am mâinile pătate de eșecul unor oameni nevinovați.
M-am apropiat de geam și m-am uitat în jos, fie blestemată ziua când am mi-am ales camera la etajul unu. La doi metri de la fereastra mea se afla acoperișul verandei ce adăpostea ușa de la intrare, mi-am luat inima în dinți și am ieșit pe geam, ținându-mă de marginea acestuia, mi-am luat avânt și am sărit pe acoperișul verandei. M-am dezechilibrat la cădere, începând a mă rostogoli, dar am reușit să mă prind de una dintre grinzile ce erau așezate la aproximativ un metru distanță pentru a oferi acoperișului susținere. Apoi m-am agățat de unul dintre stâlpi, imitându-l pe Tarzan și ajungând jos într-un final. Mirarea a fost mare când am ajuns jos și nu am pățit absolut nimic, doar puțină durere, de fapt multă durere, dar pot suporta. E o nebunie! Prea multă adrenalină pentru un simplu om, pentru mine. Cred că acesta e răspunsul la întrebarea: de ce nu am prietene? Pentru că e normal, eu fiica unui om atât de rău și crud, nu le pot pune viața în pericol fetelor, și plus că mi-o pun și pe a mea.
M-am ridicat de jos și m-am scuturat de praf. M-am îndepărtat ușor ușor de casă, simțind cum libertatea sporește în mine, e un sentiment minunat, mă întreb oare cât o să dureze? Dar de data asta libertatea mea va fi definitivă, nu mă voi lăsa prinsă din nou, și chinuită de propriul tată. Omul care mi-a dat viață. M-am săturat de mafie, de tata, de tot ce ține legat de familia mea. Sper din tot sufletul că mamei îi este mai bine acolo unde e și sper că mă ajută să scap din infernul ăsta.
Am fugit până într-o stație de metrou, unde am luat primul metrou găsit și am de gând să merg până în cel mai îndepărtat colț al orașului. Departe de viața mea ca un iad.
Ora 22, destinație necunoscută.
*
Când trenul de mare viteză s-a oprit, pentru prima dată în viața mea fericirea pompa în mine. Libertate. Asta a fost, și încă este, tot mi-am dorit, și chiar am primit asta în sfârșit.
Și unde voi dormi în seara acesta? Poate voi găsi un motel prin apropiere. Și am făcut alt păcat, am furat cât am putut din banii tatei, adică e corect, mi-a plătit clipele de durere provocată fizic cât și psihic.
Și când credeam că voi dormi pe bancă pentru că nu am dat peste niciun motel, am zărit o mică pensiune care sigur mă va găzdui.
Am intrat și la recepție era o femeie în vârstă, dar nu trecută de cincizeci de ani. Am întrebat-o dacă are o cameră liberă, și ea bucuroasă mi-a zâmbit și mi-a înmânat o cheie cu numărul "patruzeci și cinci" pe ea.
Îi mulțumesc și plec în căutarea camerei indicate.
Când într-un sfârșit am găsit-o, mi-am făcut un duș rapid și m-am pus la culcare.
De mâine, libertate, a mea ești.
*
Razele soarelui îmi deranjau ochii, fiind nevoită să mă trezesc. Mi-am scos un baton din rucsac și am început să-l mănânc.
Nu mi-am luat telefonul, ca să nu mă poată depista. Am doar hainele de pe mine și încă câteva de schimb, câteva dulciuri de ronțăit și banii pe care i-am furat de la tata, pentru că atunci când eram la el nici măcar un amărât de dolar nu îmi oferea.
Nu pot uita, când îmi spunea mereu "E pentru binele tău!", cum dracului să fie pentru binele meu când el mă lovise ca un animal, fără nicio urmă de regret, orbit de furie, dezamăgire și dezgust. Corpul mi-e plin de cicatrici și răni proaspete, monstrul care mi-e tată m-a distrus.
Alung gândurile și mă ridic din pat, apoi mi-am schimbat hainele. Am coborât la recepție și am plătit femeii bătrâne camera.
Și am plecat văzându-mi de drumul meu. Mă doare piciorul, nu știu de ce, de la săritura din cameră afară sau de la loviturile tatei. Și nu mă doare numai piciorul, ci și tot trupul. Sunt numai un sac plin de vânătăi care merge tot în față, fără să știe destinația exactă. Dar știu unde voi pleca, voi ieși din oraș și mă voi opri în New York, acolo orașul este mare și tata nu mă poate găsi atât de ușor.
Mă iau fiorii atunci când mă gândesc la momentele acelea când mă lovea, peste față, în burtă, peste picioare, pe unde apuca. Și totuși, în optsprezece ani nu mi-am pierdut speranța că într-o zi va deveni mai bun. Dar acum, la nouăsprezece ani am fost sătulă, și mi-am dat seama că un monstru nu se va schimba niciodată. Mama a murit la scurt timp după nașterea mea, nu știu cum a putut ea să îl suporte pe tata, nu știu cum a îndurat bătăile. Dar ea e acum acolo sus, și știe că am plecat în această aventură ca să îl fac pe monstrul de tata să plătească pentru suferința provocată familiei mele, chiar dacă el face parte din ea.
Gândul la răzbunare mă face să zâmbesc, nu e bine ce fac, dar totul are un preț, absolut totul, și răul făcut se plătește și el.
Dintr-o dată cineva îmi pusese o cârpă la nas, căzând într-un somn adânc. Ultima mea amintire fiind doar doi ochi verzi ca de jad...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
