Este întuneric. Este cea mai adevărată afirmație pe care v-o pot face. Și este singurul lucru pe care vi-l pot descrie. Este întuneric. Poate este de la sticla de vin pe care tocmai am terminat-o. Sau poate este de la frigul și bezna nopții ploioase de toamnă în care ne aflăm. Sau poate este de la pâlpâirea fadă a lumânării, parcă face mai mult întuneric decât lumină. Cred că ar trebui să o sting. Poate s-ar face mai lumină. Sau poate nu. Plouă greoi și rece, și felinarele ard mocnit, iar eu stau și le privesc de la balconul garsonierei. Câtă ipocrizie. Ele, suflete ale străzii, blestemate de noi, pãmântenii, stau și îndură ploaia și își privesc din același loc și trecutul, și prezentul, și viitorul. Iar eu stau cu un acoperiș deasupra capului, la căldura șemineului, și scriu aceste cuvinte. Dar eu de ce sunt privilegiat? Eu al cui suflet sunt ca să profit de luxul ăsta? Sunt al nimãnui. Sau mai bine spus... - Nu sunt al nimănui. Și din câte am observat, nici măcar al meu nu mai sunt.
Dar cine sunt eu? Și de ce scriu cuvintele astea? Oricum nimeni probabil nu le va citi vreodată... Atunci pentru ce deranjul...? Pentru ce? Pentru sufletul meu. O, da? Am un suflet?... Parcă nu mai aveam...
Păi da. Nu prea mai am. Dacă aș fi avut, ar fi fost cineva de pe tot mapamondul ăsta pentru care să însemn mai mult decât... Nimic. Un mare nimic. Care se mărește pe zi ce trece. Până și doamna de la aprozar, tanti Nina, fata brutarului, îmi confirmă asta. Când eram copil, eram clientul ei preferat... Dar acum a îmbătrânit săraca... Și eu am crescut. Dacă eu mă apropii de un cincizeci de ani și o mustață albită, dânsa trebuie să fie trecută de șaptezeci și cinci. Poate chiar optzeci. Sau mai mult. Și nu prea mai contez pentru dânsa. Mă tratează cu o indiferență iluzorie, deseori am impresia că, în rutina mea de a cumpăra două kilograme de roșii și două de cartofi, dânsa nu prea mai face mare lucru. În fiecare zi pregătește probabil plasa cu ce trebuie, și mă așteaptă cu ea după ușă. Când ajung doar îi dau ziua bună, las banii pe tejghea, iau plasa și plec. De fapt îmi pune dânsa plasa pe băncuța din fața magazinului. Nici nu o mai interesează banii. Și nici măcar ziua bună.
Și așa ajung singur în fiecare zi în fața acestei foi nenorocite de hârtie, pe care scriu căteva cuvinte. Nu îmi sună bine. Le șterg și scriu altele... Iar le șterg... Și tot așa până când foaia devine atât de subțire încât se vede prin ea ca printr-o țesătură. Moment în care o mototolesc, o arunc și încep alta nouă.
Asta este viața mea, de zi cu zi, de fiecare dată în căutare de noi începuturi, pe care le ocolesc cu grație și încep a mă întoarce cu frică la rutina mea monotonă. Nenorocită rutină. Mănânc roșii cu brânză și piure. Deja am început să nu mai simt gustul mâncării. Sațietatea îmi este dată doar de textura mâncării care îmi alunecă în stomac, și de nodul în gât care îmi rămâne de fiecare dată când îmi privesc casa goală.
Dar de data asta, am schimbat foaia. Evident... În căutarea unui nou început mereu trebuie să încep cu o foaie nouă. Nu pot construi ceva imaculat pe ceva deteriorat. Dar mi-am propus ca foaia aceasta să fie curată. Nu voi șterge niciun cuvânt, le voi lăsa exact așa cum le-am așternut. Poate cuvintele astea vor fi citite de cineva. Poate voi fi și eu pomenit când ajung pe lumea-ailaltă. Sau poate vor putrezi în sertar, acolo unde au ajuns și restul născocirilor minții mele.
Dar pâmă la urmă... Cine sunt eu? Ar trebui să facem cunoștință. Dar mai întâi de toate, ar trebui să fac eu cunoștință cu mine însumi, pentru că demult nu mai știu cine sunt. Sunt doar un om oarecare, mâncat de singurătate și măcinat de un singur gând. Să scriu, să scriu, să scriu. Dar când ajung la birou, cu penița în mână, mă lovește sunetul singurătății, liniștea, care bubuie de îmi sparge timpanele, și mă face să îmi plâng mie însumi de milă, să mă gândesc unde am ajuns și unde voi ajunge... Heh, răspunsul e sigur. La groapă... De fapt nu e așa de sigur. Pentru că voi muri singur în casă și probabil va dura ceva până să se plângă cineva de mirosul insuportabil, și atunci mă vor lua și mă vor duce la o groapă comună, sau mă vor incinera.
Gândul sinuciderii îmi surâdea odată. Și încă o face, uneori. Să poți să îți planifici moartea și călătoria spre neant în așa detaliu, încât să poți să o modelezi cum vrei tu... E ca și când aș scrie o carte despre moartea mea. Doar că o voi trăi o singură dată... Sau cine știe... Poate voi încerca și altă dată în caz de eșec.
Am ajuns să realizez că dacă nimănui nu îi pasă de mine, mie de ce mi-ar păsa? "Că viața e frumoasă. Că merită să o trăiești." - Cum spuneau vecinii mei când m-au zărit pe acoperișul blocului cu picioarele atârnând spre efemeritate. "Bullshit" - cum ar spune englezul. De ce să trăiesc o viață plină de insatisfacții, durere și singurătate, când pot avea un viitor sigur, de unul singur, pe care să nu îl simt ca un cuțit în piept în fiecare zi.
Am încercat de multe ori să mă conving singur că viața merită trăită... Și am ajuns în acest punct în care sinuciderea nu mai este o variantă. Dacă nu am făcut-o până acum, de ce aș face-o acum? Deși bătrânețea mă cam sperie. Dar sunt om și oamenii trec prin bătrânețe. Asta e blestemul nostru, al tuturor, pe care va trebui să îl îndurăm. Și dacă nu murim înainte de bătrânețe, vom muri la bătrânețe. Oricum ai lua-o, tot murim.
Și sincer să fiu, îmi e frică de moarte, moartea pe care toți o așteptăm, moartea inevitabilă. Dar dacă mă va lua prin surprindere, va fi o surpriză plăcută. Aș putea spune că nu vreau să mă sinucid. Dar dacă ar fi să dea o mașină peste mine pe stradă, nu cred că m-aș feri din calea ei.
