Mai plang o data si gata. Rochia bleumarin se misca dezordonat in bataia vantului. Marea si valurile. Detalii demne de luat in considerare: ora-2, 28 ; orizontul-patat de nuante amare.
Trista constatare: am pierdut sensul o data cu semnele de punctuatie. Haha. Hai sa ducem un razboi. Haha. Halal libertate daca impune tipare. Alabalaportocala. Sensul vietii. Haha
Daca mai aud o data privirea asta tip.(ipocrizie regizorul sopteste). O vad atat de adanca prin monitorul asta. Si puncte puncte. Nici punctele nu mai au curaj sa fie linii de teama. Si de sfarsituri. Eh. Lasa. O balta...
M-am saturat de vers alba si de reguli. Sunt contrariata. Care e limita dintre poezie si proza? E nevoie de una? Sa fie limpede. Ne ascundem si nu e bine. Dar sinceritate e prea mult chiar si in spatele mastii. Cursivitatea devine sfasietoare dezvaluind prea mult.
Costum frumos. "Ti-am spus calca dungile pana dispar daca trebuie uda-le cu niste cuvinte lungi ori patrate pana totul de niveleaza constant taie cat trebuie cand apar altele noi schimba mereu culorile atat si forma de sarbatori si minciunile se ingrasa."
Cortina cade. Si actorii cad. Si scena cade. Si luminile cad. Si scenaristii cad. Si regizorii cad. Spectatorii inchid ochii frumos. Jocul lor abia de-acum incepe.
Si marea bleumarin inghite totul. " Nu-ti fa griji; apa spala totul. Dar pamantul e mai putin diplomat."
Si totul a inceput din pamant, sau cuvant, nu mai tin minte.
