Alături De Tine 2 (Finalizată)

2. O fată.

Mă uit pentru a nu știu câta oară la banalul ceas de pe perete. Ticăitul lui devine enervant. Încerc să îmi amintesc ceva, orce dar nimic. A trecut abia, o oră jumate de când a plecat sora mea și deja simt că o iau razna. Prea multe întrebări fără răspuns.

Ce căutăm pe un drum de țară? Ce făceam la ora aceea așa matinală? Unde eram așa grăbit, de conduceam cu viteza așa mare? Cum de am dat la facultate? Ce caută tata în peisaj? Când a revenit?

Toate întrebările din capul meu sunt întrerupte de o bătaie ușoară în ușa. Îmi îndrept privirea spre ea, apoi îl văd pe tatăl meu intrând. De fapt cred că e el. Seamănă cu el, doar că îmbătrânit cu câțiva ani.

- Bună fiule! Îmi zice încântat, îndreptându-se spre mine, pentru a mă cuprinde într-o îmbrățișare.

Rămân nemișcat și inexpresiv, încât îi dispare încântarea. Se încruntă uitându-se în ochii mei, probabil vrea să mă intimideze. Păcat că și-a pierdut dreptul ăsta.

- Credeam că am trecut peste copilăriile astea, m-ai iertat și suntem din nou bine. Chiar dacă nu îți amintești... Lasă propoziția în aer. Probabil nu prea își poate găsi cuvintele, pentru ce a făcut.

- Nu spun că nu te-am iertat. Dar asta nu înseamnă că am uitat. Au trecut doisprezece ani, plus doi care nu îmi amintesc. Îi răspund ce îmi trece prin cap.

- E bine și așa. De azi vom locui împreună, așa că, cu timpul te vei obișnui. Eu mă duc să rezolv cu actele de externare. Eu rămân mască. Nu sunt în stare să reacționez în nici un fel. Vorbește atât de rece, indiferent, nepăsându-i de nimic.
- Ăsta, cred că e al tău! Îmi spune degajat, aruncând un telefon pe pat.

Mă aplec să îl iau. Încep să îl butonez și nu găsesc nimic. Gol. Cartela e goală, nici un număr de telefon, nici o poză nimic. Nimic ce ar putea să îmi aducă aminte de ceea ce aș putea fi în prezent.

- Hei frațioare! Ce ești așa încruntat? Tresar la vocea surorii mele. Nici nu mi-am dat seama când a ajuns lângă mine.

Ii întind telefonul, încercând să o analizez.
Sophja se uită la telefon, îl întoarce pe toate părțile, îl analizează și încerc să îmi dau seama ce face.

- Ce e cu ăsta? Mă întreabă.

Decid să joc la cacealma. Trebuie să înțeleg ceva din povestea asta.

- L-am găsit pe jos. Mă gândeam că poate e al tău, sau Andrew. Ii caut privirea și o găsesc. E nedumerită.

- Nu e al niciunuia. Ăsta ar putea însemna că nu e nici al meu, înainte de accident.

- Dar al meu, ai idee unde e? Se uită la mine și își strânge buzele exact cum i-ar părea rău, de ceea ce urmează să îmi zică.

- Al tău e praf. Polițiștii l-au găsit în mașină, lângă tine. Semn că vorbeai la telefon când s-a întâmplat accidentul. Nu a mai putut salva nimic din el.

Atunci de ce m-ar minți tata? Nu înțeleg. Iar acum a mai apărut o întrebare în lista mea imaginară. Cu cine vorbeam la telefon?

- Știai că azi merg la tata? O întreb iar ea se enervează imediat. Începe să își muște buzele nervoasă. Clar nu îi convine.

- Nu înțeleg! De ce face teatru ăsta? Pe mine mă urăște că nu sunt fiica lui. Am înțeles dar tu? De ce te derutează așa? Ai un apartament în centru, poți locui acolo. Dacă vrei mă mut la tine până îți revii.
- Clar. Ne vom întâlni întâmplător. Nu vom mai putea petrece timp împreună. Doar când vei ieși de la facultate cu Andrew. Dacă nu îți va interzice și asta! Spune cu amărăciune în glas. E supărător de îngrijorată ceea ce mă pune mai mult pe gânduri.

- Am un apartament singur? Mă încrunt la vorbele ei și nu mă pot abține să nu o întreb.
Zâmbește dulce apoi aprobă ușor din cap.

- Sophja, eu am avut vre-o iubită? Mă aud întrebând. Nici nu știu de ce am făcut-o. Dar reacția surorii mele, e neașteptată. Zâmbește, pentru prima dată când a ajuns aici. Un zâmbet larg, etalându-și dantura.

- De ce întrebi?

- Doar curiozitate. Și răspunsul care i l-am dat, i-a pus capac. Nu e cel care spera pentru că zâmbetul îi dispare dintr-o dată.

Ridică indiferentă din umeri, apoi își scoate telefonul din buzunar, butonând-ul.

Toată agitația dintre noi, este spulberată de ușa de la intrare. Tatăl meu intră nervos, iritat de prezența Sophjei, dar ea doar își dă ochii peste cap.
Mă îmbrățișează strâns, șoptindu-mi la ureche că ne vedem mâine dimineață, la o cafea, înainte de cursuri. Se îndepărtează făcându-mi cu ochiul și zâmbindu-mi discret.

Un claxon lung, mă trezește din somn. Trag draperiile și îl observ pe Andrew în fața. Deschid geamul, iar când mă vede, începe să râdă.

- Hei! Îi răspund doar făcând din mână. Îmi e prea lene să deschid gura.
- Hai, până ești tu gata, mă duc după Sophja. Să fi afară! Îmi spune repede apoi demarând în trombă.

Intru în duș, încercând să analizez toată situația de ieri.
După ce a plecat Sophja, nu am vorbit cu tatăl meu, mai deloc. Urăsc minciuna. Iar aici e o minciună.
Telefonul, care chipuri e al meu, prietenia pierdută între mine și el,mutarea asta, dar și nervii surorii mele.

Ajuns la cafenea, mă uit în jur, îmi este totul străin. Sora mea vorbește cu Andrew, despre nu știu ce proiect.
Ea e mai mică decât mine cu un an, ceea ce înseamnă că e în ultimul an de liceu.

Telefonul ei începe să scoată un sunet scurt. Semn că a primit un mesaj. După ce îl citește, își ridică sprâncenele, ceea ce mă face să cred că îi place, ceea ce vede.

- Azi, vine și ea la facultate. Dar nu vrea să se întâlnească cu noi. Îi spune lui Andrew.

Andrew, zâmbește mulțumit, aprobând ușor. Îi face cu ochiul discret, crezând că nu am văzut; când eu de fapt văd, dar nu înțeleg.

Am ajuns de câteva minute în parcarea facultății dar nu cunosc nimic. Mă cobor, văzând foarte mulți tineri râzând, vorbind. Prea gălăgioși pentru mine.

În fața mea, parchează un autobuz. Geamurile mari și fumurii nu îmi permite să văd nimic, din ce se află în el. În schimb, îmi văd reflexia perfect.

Îmi văd reflexia mea și încă a unei persoane care se află în spatele meu și se uită la mine.
Nu știu ce se întâmplă cu mine, fiori reci mă cuprind în tot corpul, dar privirea persoanei simt că mă arde. Mii de fluturi în stomac, dau petrecere. Inima îmi bate nebunește, iar picioarele se înmoaie. Mă sprijin pe celălalt picior doar pentru a-mi recăpăta echilibrul.

O fată. Un păr șaten îi este prins într-o coadă de cal, îmbrăcată simplu, dar care o avantajează perfect. Își ține mâinile la piept, lipind de ea o carte.
Culoarea ochilor, nu o pot observa, deși chiar aș fi curios. Dar pot observa ușor un mic plasture, lipit la cap. A fost rănită.

Simt că mă i-a amețeala. Nu știu ce efect are fata asta asupra mea, nici nu o cunosc, dar ceva mă împinge să merg la ea.

Hotărât, mă întorc să văd despre cine e vorba. Dar degeaba mă întorc. Gramada de studenți care se afla în autobuz a coborât, făcând-o să dispară deodată cu ei. O caut cu privirea, dar în zadar.

Trebuie să aflu, cine e ea și ce influență are supra mea. De ce reacționez așa la prezența ei.

Am revenit cu capitolul doi, mai repede decât credeam. Aștept părerile voastre. Pupici!