Buchet de amintiri

10. Oaspete surpriză

–Păi acum se poate?

–Sigur. Se rezolvă imediat.

–Mulțumesc. La revedere!

–O zi bună.

Închid telefonul și player-ul cu muzică. Întru în baie și-mi dau cu puțin parfum, rimel și un gloss transparent. Îmi ciufulesc puțin părul și sunt gata. Înhaţ poșeta din cui după ce mă încalț și ies din cameră încuind ușa în urma mea. Radiez de fericire. Am pe faţă întipărit în zâmbet kilometric și mă dor obrajii, dar nu mă pot abține. Sunt fericită să îl știu aici. Am nevoie de el și de doza de bună dispoziție cu care mă încarcă. Îmi doresc să-l am un viața mea pentru totdeauna!

Când ușile liftului se deschid, pășesc ţanţoșă spre recepție.

–Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta? Mă întâmpină cu un zâmbet femeia minionă cu ochi de ciocolată și par de aur, de după biroul uriaș.

–Bună. Sunt Anais Manolescu.

–Ah! Dumneavoastră sunteți. Domnul care vă caută a intrat acum câteva minute în restaurant.

–Mulțumesc. O zi frumoasă!

–Nu aveți pentru ce.

Astea fiind spuse mă îndrept spre restaurant, unde mă așteaptă la ușă un bărbat la patru ace. Mă întreabă de rezervare și îi dau datele mele. Îmi explică unde este masa. Îi spun că sunt veterană aici și nu e nevoie să mă conducă. De fapt ceea ce mi-am propus a fost să-l localizez pe "bărbatul misterios" care se dă dragul meu iubit. Îmi păstrez zâmbetul pe buze și capul sus scanând cu privirea salonul uriaș.

Când privirea repelează un chip cunoscut, corpul îmi rămâne paralizat de-a dreptul. Nu înțeleg cum a reușit să ajungă aici și în ditamai orașul să mă găsească. Mă rotesc la tine 180 de grade cu gândul să-mi iau tălpășița de aici. Poate dacă nu mă vede renunță și scap basma curată. Doar nu o să mă caute la fiecare hotel și pensiune din oraș, nu? Sau da? Măresc pasul cu cât văd ușa mai aproape, dar când sunt atât de aproape de reușită două brațe puternice îmi pironesc trupul firav.

–Unde fugi așa, domniță, de cavalerul tău? O voce groasă, pe un ton blând, încărcat de pasiune îmi șoptește în ureche.

–Ești cu mult departe de a fi cavalerul meu. Mârâi eu abia auzibil, accentuând ultimul cuvânt, dar sperând din tot  sufletul să nu mă fi auzit.

–Sunt doar al tău, iubito. Felul cum corpul meu reacționează la cuvintele sale mă dă de gol. Pielea mi s-a făcut de găină și inima pompează mai repede ca niciodată.

Mii de amintiri îmi inundă mintea și se desfășoară în faţa  ochilor. De ce resimt bucuria asta când i-am auzit cuvintele și când am constat că braţele sale mi-au înconjurat talia? De ce sunt atât de îndrăgostită  de el? De ce sunt condamnată să iubesc bărbatul alteia? Și de ce el îmi alimentează inima cu speranțe false? Îmi vine să țip de frustrare și nervi, dar mă rezum doar la a-mi mușca buza de jos.

–Lasă-mă pe mine să fac asta și garantez că-ţi va plăcea mai mult.

–Dă-mi drumul, mârâi eu printre dinți.

–Cum odronaţi, prințesă!

Acestea fiind spuse îmi dă drumul și deja îi simt lipsa căldurii corpului său, dar nu voi recunoaște asta cu voce tare nici într-un milion de ani.

–Ce cauți aici? Îl chestionez când mă întorc cu faţa spre el.

–Nu ţi-am zis că te voi găsi? Nu am glumit cu niciun cuvânt scris, să știi clar! Îmi răspunde abia abţinându-se să nu izbucnesc în râs când mi-a văzut reacția.