Pactul - Volumul 1 (Finalizat)

Capitolul 24- Electroșocuri

     Alexandra nu face altceva decât să mă privească cu ură, dar relaxată. Ochii săi încearcă în continuare să mă sfărâme, dar sunt mult mai puternică pentru a mă lăsa mai prejos. Faptul că Nicolas se află în spatele meu mă face mai curajoasă, îmi dă tăria necesară pentru a lupta în fața acestei fete.

— Știi ceva? mă întreabă Alexandra deodată, scoțându-mă din firul gândurilor. Dacă ai fi avut grijă să nu clachezi atunci când ai făcut o greșeală colosală, acum nu ne-am mai fi aflat aici. Tu! Tu ești vinovată pentru tot! Tu! urlă cât poate de tare, arătând cu degetul spre mine.

— Despre ce vorbești? întreabă Nick deodată, poziționându-se lângă mine.

— Taci! i-am țipat amândouă, întorcându-ne privirile spre el.

     Îmi pare rău că trebuie să mă comport astfel cu el, dar este necesar. Vreau să o fac pe Alexandra să vorbească, să spună tot ce mă interesează.

— Oh, bietul de tine, îi spune cu voce plângăcioasă lui Nicolas. Ai ajuns să fii pus la zid de doua fete care nu dau doi lei pe tine. Mi-ar fi rușine în locul tău. Să amuțești așa atunci când cineva urlă la tine, vai!

     Fiecare cuvânt al Alexandrei a fost rostit cu o ură dulce, o ură ce are sarcina de a-ți răstălmăci sufletul, îngheța simțurile și de a te lăsa fără aer. Deși cuvintele sale au fost menite să ajungă la Nicolas, inevitabil m-au atins și pe mine, făcându-mă să dobor pentru puțin timp scutul format înainte.

— Cum îndrăznești? Ia-te de mine, dar pe el, am țipat la ea în timp ce arătam cu degetul spre Nicolas, lasă-l în pace! Ce vrei? Ce vrei de la mine, am urlat bătându-mă cu pumnul în piept. Cine naiba ești și de unde ai apărut? Ce vrei? am repetat întrebarea.

     Simt cum ochii mi se inundă de lacrimi ce își fac loc să treacă de barierele sufletului. Vreau să mă prăbușesc undeva și să plâng până la epuizare, până ce ajung să descompun puzzle-ul sufletului meu, astfel încât să nu mă mai doară. Vreau să fiu fericită! M-am săturat de toate relele din lumea asta. De ce tocmai acum? De ce mereu eu?

— Știi că sărută bine iubițelul tău? mă întreabă, evitând să răspundă la întrebările aruncate după ea.

     La auzul cuvintelor Alexandrei, imaginea cu ei doi sărutându-se aici, la câțiva pași de locul în care mă aflu acum, îmi revine în minte, îmbătându-mă cu ură, cu nesiguranță, cu frică și în același timp cu o putere nemărginită.

     Mă apropi considerabil de Alexandra, poziționându-mă în fața ei. Cu sufletul zbătându-mi-se într-o mocirlă de nervi, îmbibându-se tot mai mult, ascunzând în spatele pojghiței de noroi orice încercare de a mă calma sau de a-mi ține în frâu pornirile, o privesc cu ură. Nămolul ce mi-a acoperit inclusiv partea rațională a mintii, scoțând tot ceea ce e mai rău din mine. Pentru o clipa uit de tot! De locul în care ne aflam, de cine e în jurul meu, de cine e ea, de cine sunt eu, de educație, de Nick și Tomas, iar tot ce îmi doresc este să îmi înfig mâinile în podoaba ei capilară și să îmi descarc toți nervii, dar nu! Eu nu sunt așa, sunt mai bună de atât! Eu nu sunt tata!

— Vorbește! i-am zis de data aceasta cu voce joasă, dar pe un ton serios, amenințător chiar.

     Alexandra pufnește în fața reacției mele și face un alt pas în spate. Ochii i se închid și trage adânc aer în piept, parcă pregătindu-se de o luptă nesigură, care poate să ne doboare pe una din noi.

— Ascultă aici, Ana Sânziana! Dacă tu crezi că mă poți învinge cu atitudinea aceasta de puștoaică nervoasă, te înșeli amarnic! scuipă cuvintele printre dinți. Niciodată! Niciodată nu ai să scapi, nu veți scăpa de mine! Am sa vă fac viața un calvar, așa cum și voi ați făcut-o pe a mea! adaugă, atingându-mi pieptul cu degetul arătător.