Anemone

Au fost prea multe gânduri nespuse.

Şi mi-aş fi dorit ca ăsta să fi fost un coşmar. Nu, nu un vis! Visele sunt frumoase, pure, unice şi magice. Sunt o a doua lume a ta. Acea lume în care societatea nu îşi mai vâră coada, în care nu mai eşti criticat după aparenţe. Acolo unde totul e plin de speranţă.

Speranţa... Singura făclie care mai arde chiar şi atunci când simţi că totul împrejurul tău se sfârşeşte, că seamănă cu un bloc care e gata să cadă.

Dar visele vin incet... Şi pleacă atât de repede şi de departe încât simţi că nu le mai poţi atinge niciodată; dărămite să le mai şi împlineşti !

Eu nu am curaj să îmi mai croiesc aspiraţii. Nu mai am rezistenţa de a le vedea cum se năruie pe rând, chiar în faţa mea. Mi s-a acrit de asta!

E absolut mirific în căp'şorul tău, cu toate că cunoşti adevărul din cale afară de bine. Îţi repeţi că nu îţi pasă şi că azi ai dreptul să dai frâu liber imaginaţiei. Bun. Fă-o! Hai, îndrăzneşte!

Aşteaptă... Mai gândeşte-te o secundă! Chiar vrei să săvârşeşti acest lucru? Nu e bine! Deloc bine! Ascultă-mă! O să îţi pară rău şi nimeni nu va fi acolo ca să îţi alunge dezamăgirea! Nici un suflet nu va sta să te aline.

Când vei avea nevoie de o îmbrăţişare neexplicată, nu o vei căpăta.

Când îţi va arde obrazul de dorul unui sărut, tot nu îl vei primi.

Când ţi se va stinge sufletul în tine de setea unei vorbe blânde, nu îl vei putea potoli.

Nu înţelegi, nu-i aşa? Eşti pe cont propriu...

Şi iarăşi îmi pierd vremea găsind tot felul de chestii legate de tine! Fie ele cuvinte, fi ele şoapte, adieri de vânt sau raze de soare.

Fac exact invers.Ţin la persoanele care de abia îşi amintesc dacă exist şi cărora se pare că le este mai bine fără mine. Îl iubesc pe cel ce mi-a considerat dragostea o joacă de copii. Pe cel ce pentru care acele opt litere, două cuvinte, au fost luate în derâdere. Şi îi rănesc cu vorbe aspre pe oamenii care nu mi-au întors spatele. 

Cât îmi e de neînţeleasă gândirea! Nici eu nu izbutesc să desluşesc ceva!

Nu îmi mai aduc aminte cu lux de amănunte ce s-a întâmplat cu noi doi cu câteva ore în urmă. Eram îmbrăţişaţi sau ne fixam retraşi unul pe celălalt?

Doi străini cu amintiri comune...

Cât de bizar şi nefiresc sună! 

Cert e că am ţipat la tine. M-am îndreptat balansându-mă cu lumea dansându-mi haotic în faţa ochilor ca să îţi arăt ieşirea. Râsete sparte şi vâjâieli îmi răsunau în urechi. Ai păşit şi mi-ai cuprins înfăţişarea palidă în palmele tale mari şi calde.

Eu mi-am lăsat pleoapele în jos. Nu voiam să dau cale liberă şiroaielor sărate alături de tine. Sunt şi aşa destul de slabă. Se vede cu ochiul liber. Nu mai este nevoie şi de demonstraţii în direct.

Imaginea ta mă bântuie. Oare şi tu mă zăreşti pe mine pretutindeni aşa cum o fac şi eu? Păţeşti ca şi mine să nu dormi nopţile târziu? Aiurea! Asta e tipic mie...

Apoi mi-am ridicat mâinile şi te-am împins. Ai tăcut. Ţi-ai luat tălpăşiţa fără să îmi mai spui nimic. Niciun cuvant. Nici măcar nu ai oftat! Pare mai degrabă o uşurare pentru tine! Dar ce spun eu? Supărarea este doar pentru cei cărora le pasă!

Am încuiat brutal uşa. Mi-am lipit spatele de ea. E rece. La fel ca tine... Şi poate că de altfel, ca şi mine...

M-am lăsat să alunec fără grijă de-a lungul ei. Am aterizat pe podeaua îngheţaţă, izbind în ea cu pumnii.

Suspin. Mă doare. Totul mă deprimă.

                                                 ,, În fiecare zi îmi plâng greşelile făcute

                                                   Emoţiile triste şi clipele pierdute

                                                  Un suflet îngheţat, pierdut pe jumătate

                                                  Inima mea între două vieţi se-mparte. "