Dragoste ghinionistă

Capitolul 11 : Tunete

"-Sky. Hei! Trezeşte-te, te rog!

O voce atât de familiară. Emanând o căldură îmbietoare în care mă învelesc liniştită, simţindu-mă în siguranţă. 

-Haide, Sky. Nu e timpul să dormi. Deschide ochii, dragă.

-Mami?

Glasul îmi tremură. Încerc să ating împrejurimile, dar mâinile îmi bânguie în neant. Ochii îmi văd negură, iar aerul rece mi se strecoară printre oase, înfiorându-mă.

-Sky. Vino aici la mami, dragă. Hai la mami. 

Nu pot atinge nimic. Cuvintele mi se blochează în gâtlej şi simt cum mă sufoc.Încerc să disting forme din nimic şi să mă ating pentru a îmi readuce în minte ceva a cărui textură o ştiu. Îmi simt buzele tremurânde şi subţiri. Îmi strâng cu forţă braţele rigide. Îmi îmbraţisez trupul îngheţat

-Sunt aici, micuţa mea. Uită-te la lumină. Urmează-mă spre lumină. 

-Ma..

Glasul mi se pierde în ecouri bizare. O străfulgerare mă orbeşte din senin, străpunsă de două mâini scheletice, palide .

-Haide, fetiţa mea. 

Sunetele devin ciudate şi guturale, subţiri şi stranii.

-Tu nu eşti mami. 

-Skyler! Vino aici! 

Dihania se deformează, ajungând cu palmele la 20 de centimetri de faţa mea. 

-Stai departe! 

Unghiile i se lungesc, însă ţipetele mele o alungă.

-Dispari! DISPARI!

-Fată proastă! O să regreţi că nu te-am omorât! şuieră femeia nervoasă. Mai curând decât crezi, spune zâmbind diavolesc. 

Mârâie, apoi totul se întunecă."

.......

O durere îngrozitoare îmi apasă pe abdomen, făcându-mă să urlu cu vocea tremurândă. Gâtul mă arde. Îmi simt toate oasele din corp strivite , rupte, fărâmiţate de o forţă invizibilă. 

-Opriţi-o! Faceţi-o să tacă naibii din gură! Mă scoate din sărite! Două săptămâni îmi sunt de ajuns! mârâie agasat cineva, pe semne bărbat de la tonalitatea şi caracteristicile vocii.

"Două săptămâni?"

Capul îmi bubuie la orice tentă de a mă folosii de el în orice scop. Urlatul nu e cea mai bună opţiune, pentru că duce la intensificarea arsurii gâtului şi a suferinţei membrelor mele afectate de zdrobirea lor de pământ în accidentul din câmpie. Odată cu aducerea amintea a acelor clipe de groază, au revenit segvenţele terifiante în care am putut desluşii fiinţe înspăimântătoare, păroase ce se apropiau ameninţător de mine şi cărora m-am dat pe tavă , ieşind din adăpostul meu aducător de moarte.

-OPREŞTE-O!!

Vocea mi se supţiază şi piere într-o secundă.

-În sfârşit! Cât o să mai îndurăm hărmălaia asta, Chase?!

-De unde vrei eu să ştiu?! Nu eu am ordonat să izbim maşina şi să o "aproape" omorâm! îi citeam sarcasmul din vocea îngrijorată şi furioasă. 

Scâncesc uşor în încercarea de a îmi deschide ochii. Îmi forţez muşchii feţei să îmi asculte comanda, însă regret amarnic. Dau de o pereche de ochi culoarea chihlimbarului , ataşaţi unei feţe păroase , a cărei gură se mişcă, scoţând sunete umane: