Solo noi

-Questa è l’Italia! Traiesti sau mori.

Spuse un mosulet de vreo saptezesti de ani in timp ce batea nerabdator in tablia biroului. Cei doi barbati care-l aparau stateau drepti in spatele lui imbracati in aceleasi costume negre si plictisitoare. Ma simteam ca un extraterestru pentru ca eu eram singurul care era imbracat in alb. Il privesc din nou pe mosulet dupa ce am terminat de analizat incaperea. Era un birou de marime medie decorat in stil renascentist. Batranul ma priveste incruntat semn ca nu era bine sa casc ochii pe pereti. Imi intorc ochii de rubin de la el ca sa nu ma mai intimideze. Ofteaza adanc de parca toata lumea sta asezata pe umerii sai.

-O sa ai un coleg de acum.

Imi intorc brusc capul. “Un coleg? Singuraticul Print nu are colegi de trupa.”

-Ai vreo obiectie?

“Am foarte multe obiectii.” Imi zic, dar raspund cu un zambet fals mosuletului:

-Non.

-Perfetto.

Spuse cu un accent folosit de obicei de cei din sudul Italiei. Imi mai comunica ca il voi cunoaste chiar acum. “De ce?” Ma intreb acceptand. Usa se deschise si in inautru intra un baiat de vreo optsprezece ani cu parul albastru si doua safire minunate drept ochii. Cand l-am vazut, am treasarit. Era...frumos. Imi intorc repede rubinele de la el. “E ciudat. Sunt baiat, nu ar trebui sa spun asta. E gresit.”

-El este Siprien.

Am aprobat tacut, iar cand s-a asezat langa mine pe scaun am crezut ca o sa mor. “Ce mai mafiot sunt si eu...” Imi zic intorcandu-ma la sef.

-Si care e misiunea?

Intreb ca sa mai distrug din atmosfera apasatoare. Se asezase picior-peste-picior si se sprijinea in spatar. Privea camera detasat si indiferent. Batranul sef ne explica cum trebuia sa ucidem pe rivalul nostru, Giotto. Apoi, ne-a mai zis ca vom imparti o camera. “De ce? Suntem coechiperi, nu amanti.” Comentez in gand si ies primul din birou cand ne lasa sa plecam. Am crezut ca voi scapa, dar nu a fost sa fie. Ma prinde de brat si ma intoarce inapoi. Imi zambeste bland. Nu mai vazusem un zambet de ani de zile.

-Sunt Siprien Gratzia. Incantat sa te cunosc, domnule Umbar Cronalba.

I-am luat mana si am scuturat-o putin. Am soptit un “incantat” extrem de timid. Nu intelegeam ce se intampla cu mine. De ce aveam asemenea emotii? Sau poate unele intrebari nu trebuiau sa aiba un raspuns. M-a intrebat daca il conduc pana in camera pe care o vom imparti. Am dat din cap aproband si l-am dus. Tot drumul ma tinu strans de mana. Ii simteam emotiile puternice care-i curgea prin vene. Pana si unui mafion ii este frica de ceva. Lui ii era frica de nou. Mie imi era teama de iubire. Nu vroiam sa ma indragostesc pentru ca auzisem ca era oribil. I-am deschis usa si imedit am fost tras inautru si lipit de un perete. Instinctiv mana mi-a alunecat la cutitul ascuns. Am reusit sa-l scot, dar nu-l puteam ucide pe Siprien. “Dannazione! La naiba! La naiba!” Imi zic mustrandu-ma singur ca probabil incepusem sa-l iubesc pe albastrui.

-E natural?

Intreb ca un copil inocent. Nu-l priveam si nici nu as fi vrut. Cele doua safire ale sale ma ucideau incet.

-Ce anume?

-Parul.

Zambeste pervers. Atat de pervers incat semana perfect cu un conducator de retea de prostitutie. Ma intrebam daca lucrase in domeniu vreodata, avea o fata perfecta. Imi alung acest gand din mintea si asa ravasita.

-Da. Este.

-Ciudata culoare.

Spun uitandu-ma in ochii sai ca doua pietre pretioase pentru prima oara. Straluceau cu patima si dorinta.

-Il poti atinge. Nu ma supar.

Am facut intocmai. I-am mangaiat cu drag parul. Oare de ce facusem asta? Era un barbat. Eu eram un barbat. Nu se putea. Era gresit. Era total gresit. Dar, suna atat de bine. Degetele mele coboara din parul albastrui si coboara pe obrazul sau. Il sarut usor, asemeni unui incepator. “Asta esti. Un incepator in domeniul dragostei.” Imi tipa o voce imaginara din capul meu. Siprien ma priveste surprins si intensifica sarutul meu inocent. Imi atinge umerii si pare ca vrea sa ma faca una cu peretele cand se lipeste de mine. Degetele sale deja ma scapau de haine de parca ar fi facut asta in fiecare zi. Dar cine eram eu sa-l judec? Pana la urma am avut curajul sa ridic cutitul si sa i-l pun la gat. Nu parea deloc surprins. Ma privea indiferent si ochii lui parca tipau sa-l ucid.

-Si ce o sa zica Don cand o sa ma vada mort?

Am inghetat. Avea dreptate. Nu-l puteam atinge pentru ca as fi incurcat-o cu Don Martino. Am inghitit in sec si am murmurat un “bine” neincrezator. Mi-a dat drumul din inchisoarea formata de bratele sale. La prima vedere aveai impresia ca este doar un adolescent prapadit, dar apoi observai ca este mai mult de atat. S-a asezat pe pat si m-a ignorat de atunci. Patrulam impreuna si discutam doar despre munca. Atat si nimic mai mult. De ce ma ranea tacerea dintre noi? Ce era aceasta caldura placuta cand el era aproape? Ce era acest sentiment de siguranta cand el era prin preajma?