Raiul Demonilor

Ora 10:00

* ENROR *

1.

   Degetele băteau ritmat în masa de sticlă generând un sunet vag şi rece în tandem cu micul volum a unei boxe, a unei melodii lente. Nu mai avea răbdare, îşi epuizase toate resursele de a-şi ocupa timpul şi cu altceva decât să stea degeaba, să aştepte. Trecuse mai bine de jumătate de oră de când trebuia să intre în cabinet, trecuse mult mai mult de când citise revistele aruncate pe masă. Și ce reviste, Vogue şi Paparazzi, nu ar fi găsit un Financiarul sau Historia -deja avea o idee cam ce clientelă se perindea prin holul acela, cât scurtă interiorul camerei mici transformată în sală de aşteptare, a boltelor în formă de arc frânt, a ogivei tavanului soluţia arhitecturală a stilului gotic, a nuanţei cu accent de "cafe au lait" ce îl înconjura, a gusta pe deplin atmosfera cu efect liniştitor. Se săturase să numere de câte ori trecea din birou prin faţa lui, într-o altă camera anexată sălii de aşteptare, o domnişoară atractivă ce-şi atribuia rolul de secretară.

De patru sau cinci ori.

— Domnişoară, scuzaţi-mă dar aştept de ceva timp, calm cu vocea răguşită prinse curaj singura persoană ce statornicea în faţa unei uşi masive metalice pe care strălucea, în lumina neonului,   într-un dreptunghi de culoarea aluminiului fiecare litera gravată ,,Merea Andreea - Dr.Psiholog".

— Da, imediat nu durează mult, cu o voce melodioasă secretara doamnei psiholog.

— Mulţumesc. Atât reuşi să îngâne pentru aceeaşi minciună de sub acelaşi zâmbet forţat a secretarei, simţind cum nisipul clepsidrei era pe terminate şi nu mai avea de gând să o rotească.

— Domnule Bujor, îmi cer mii de scuze, cu mâna întinsă, cu regrete eterne pe chip din pragul uşii metalice, îşi făcuse apariţia doamna psiholog. Sunteţi domnul Bujor, Bujor Robert?!

— Da.

— Mii de scuze încă o dată, poftiţi.

   Imaginea doamnei suple, atrăgătoare, ce masca foarte teatral îngrijorarea pentru timpul pierdut de către noul ei pacient, tocmai era cântărită într-o balanţă cu a lui pași spre ieșirea din cabinetul psihologic în ceaţa dimineţii tomnatice, cântărire pe care doamna psiholog o recunoscuse subit în ochii lui, ştiind exact ce anumea îl ţinea stană de piatră -neîncrederea.

— Dacă veniţi la psiholog nu înseamnă că sunteţi nebun, curaj. Glasul prietenesc, zâmbetul ei, privirea ei prin lentilele ochelarilor pătrățoși, îndemnul ei, nimic, nici unul nu contribuise la drumul urmat de Robert cu paşi înceţi spre interiorul cabinetului psihologic. Intrase pentru că voia să intre, nu avea să mai vină şi mâine, poate mâine era prea târziu.

   Aerul formal şi tipicar al cabinetului psihologic îi aduse o mică durere de cap, lipită de multe amintiri cât viziona în câteva clipite încăperea, plantele măreţe aşezate de o parte şi de alta a geamului imens, cele două biblioteci ce conţineau aranjate volume de cărţi îmbrăcate în aceeaşi copertă, despărţite de portretul lui Savonarola* , iar pe partea opusă a bibliotecilor un alt tablou cât întregul perete fiind o copie după una din cele nouă părţi din Facerea Lumii a lui Buonarotti*, canapelele identice una în faţa celeilalte, ideea designerilor de a creea un echilibru perfect, o simetrie a cabinetului ce voia să aducă stabilitate şi perfecţiune. Însă în toată priveliştea generală a cabinetului, Robert observă mici detalii ce schimbau indusa perfecţiune -canapelele în aparenţă identice, însă cea pe care stătea doamna psiholog şi îl măsura din cap până în picioare era un pic mai înalta, cărţile în aceeaşi coperta, doar generau imaginea unei bibioteci, însă în ochii lui o biblioteca era compusă din titluri şi tematici nu coperţi identice, era curios ce volume avea să găsească, dar concluzia deja o ştia -cabinetul întruchipa perfecţiunea fizică, însă cea morală era o contradicţie.