Buchet de amintiri

1. Seara care mi-a schimbat viata

-De ce zâmbești așa pe sub mustăți, pititcot? Să nu îmi spui că vreun derbedeu e sursa zâmbetului tău ...

O voce atât de cunoscută îmi gâdilă timpanele și îndepărtez mâinile mari ce îmi acoperă ochii. Mă întorc cu faţa la el și îi sar în brațe. Îmi înconjoară talia și mă strânge la pieptul lui.

-Să știi că un derbedeu e vinovat. Un derbedeu de care mi-a fost al naibii de dor! Îi șoptesc complice la ureche.

-Și mie de tine, pitic... Îmi spune el după ce îmi sărută creștetul și fruntea.

Îmi dă drumul din îmbrățișare și îmi face semn să fac o piruetă.

-Mamă, mamă, mamă!!! Trebuie să îmi fac timp de mers la sală de acum... Te-ai făcut o bunăcine, pitico! Va trebui să te păzesc mai bine de golani. Dar ce bine îţi stă în roșu! Mă complimentează el scoțând un fluierat apreciativ. Dacă nu ai fi sora mea te-aș răpi și m-aș însura cu tine.

-Termină! Îl dojenesc eu chicotind și lovindu-l în umăr încet.

Suntem atât de diferiți, dar totuși atât de asemănători. El are părul negru ca pana corbului și cârlionțat , iar eu sunt înzestrată cu o capiţă de păr blond ondulat la vârfuri. El e înalt și binefăcut, eu am un metru și-o speranță, iar greutatea mea nu a depășit 55 de kilograme niciodată. Împărțim tenul alb al mamei și ochii albaștri ai lui tata. El are maxilarul bine definit, e un bărbat frumos. Nu mi-e rușine cu el, vorba aia. Multe din prietenele mele au fost în limbă după el și multe tipe pe stradă mă ucideau din priviri când mă vedeau la brațul lui. În schimb eu sunt cat de poate de lipsită ce strălucire și acel ceva care să capteze priviri. Sunt o fată normală și cât se poate de obișnuită.

-Hai să ți-l prezint pe Lucian, colegul meu de pluton și de cameră.

-E vreo bunăciune? Că de e sexos nu promit că nu-l violez la noapte.

La auzul vorbelor mele îndrăzneţe Teo izbucnește într-un râs zgomotos ce atrage mai multe priviri curioase. Chiar atunci, însă, pe ușa localului intră tata urmat de cineva. Nu prea pot vedea cine e pentru că e "ascuns" în spatele unei cutii uriașe îmbracată în hârtie albă și legată cu o fundă uriașă roșie.

-Acela este cadoul tău, majoro, dar nu îl desfaci până la 12! Înțeles? Îmi ordonă fratele meu pe un ton demn de un militar.

-Da, să trăiți! Salut eu militărește.

-Pe loc repaus, domnișoară! Lucian, hai să îţi fac cunoștință cu floarea mea cea mai de preț. Lasă cutia aia acolo, îi indică el făcând referire la un colț mai retras unde am pus toate cadourile.

De după cutia uriașă se afișează un tânăr bărbat înalt, cu un corp binefăcut. Nu e plin de mușchi, o namilă de om, ci doar cu un corp atletic, dezvoltat frumos cum și unde trebuie. Costumul negru îi îmbracă perfect trupul evidențiind unele și ascunzând altele. Părul șaten e aranjat frumos și dat pe spate. Ah! Ce mi-aș înfige degetele în el!

Se apropie de noi cu un mers înțepat, ţanţoș asemeni unui cocoș. Are o statură impozantă și atitudine pe măsură. Anii de regim militar se observă cu ușurință la orice pas. În mâna stângă ține un buchet frumos de crini imperiali, trandafiri albi și galbeni, iar în dreapta o punguță de cadou.

Ne măsoară cu ochii, mai întâi pe Teodor și apoi își concentrează atenția asupra mea. Mă privește fără rușine din cap până în picioare și înapoi, parcă ar vrea să vadă dincolo de ce se afișează un fața ochilor săi. Privirea lui mă arde, dar e o căldură plăcută.