Charlie pov
-Şerif Swan, am aici raportul pe care mi l-aţi cerut de dimineaţă cu privire la furturile ce au avut loc acum câteva zile, la magazinul lui O' Riley.
-Ok, mulţumesc, ceva noutăţi? S-au găsit amprente la faţa locului? Am întrebat uitându-mă cu atenţie la detectivul care imi era subordonat şi mai exact, mâna mea dreaptă, Emmett McCarty. Era tânăr, în jur de 28 de ani, dar avea un mare potenţial şi sincer speram ca într-o bună zi, să părăsească întunecatul Forks, pentru o funcţie mult mai bine plătită într-un oraş mare.
-Nu, domnule, dar am găsit în schimb o chitanţă de la motelul BG's. M-am interesat şi am aflat că doua persoane asemănătoare suspecţilor s-au cazat la respectivul motel, chiar cu o zi inainte de marele jaf.
-Perfect, foarte bine McCarty... Ia legătura cu detectiv Jasper Withlock, pentru mai multe detalii, iar eu voi merge să interoghez posibilii martori, ok? Când mă întorc vreau să gasesc rapoartele finalizate pe masă. Poţi face asta, detectiv McCarty?
-Sigur, domnule, contaţi pe mine, urmă răspunsul sigur al subordonatului meu. Cum am mai spus, era un băiat bun, iar impreună cu Jasper făcea o echipă de invidiat.
Avusesem o zi extrem de grea la birou dar cu toate astea nu mă plângeam. Îmi iubeam meseria şi o practicam cu plăcere, mai bine zis, datorită ei am reuşit să trec peste divorţul de soţia mea, Rennée, de acum trei ani. Deşi lucrurile între noi se răciseră de mult mai mult timp, mai mult din cauza faptului ca imi făceam meseria, probabil cu prea multa patimă, am stat împreună pentru fetiţa noastră, Isabella. De la un moment dat insă, lucrurile au devenit prea serioase ajungându-se la un punct unde nu mai exista cale de întoarcere, despărţirea oficială rămânând singura soluţie.
Recunosc ca nu asta am dorit de la viaţă, mai exact să rămân singur şi mai mult decât atât să o forţez pe fiica noastră adolescentă să se împartă între două case, dar acum era deja mult prea tarziu. Mă simţeam neputincios, zarurile fuseseră de mult aruncate, iar jocul era deja făcut iar Bella... Ei bine, Bella, nu a mai fost niciodată aceeaşi, iar eu mă simţeam neputincios la gândul că am scapat-o parcă din grija. Avea atunci 17 ani, astăzi 20, şi ajunsesem practic niste străini, împărţind aceeaşi casă, trăind sub acelaşi acoperis, dar eram nişte persoane care nu au prea multă cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte viaţa celuilalt de lângă el. Imi scăpase total din grijă, nu mai aveam nici o autoritate asupra ei şi mai mult decât atât, o pierdeam pe zi ce trece, simţeam asta şi îmi era sincer frică pentru viitorul ei. În ultimii trei ani, am schimbat-o de la liceu la liceu, sperând că va reuşi să termine măcar ultimul an de liceu, ajungând în final, aici in Forks, dar nici aici lucrurile nu mergeau prea bine. Iar eu pur şi simplu nu mai ştiam ce să fac. Bella nu mai reacţiona la nimic: de la avertismente până la pedepse, toate erau ineficiente, în faţa absenteismului şi pasivităţii acelor ochi căprui, care erau odată luminoşi si plini de viaţă, în clar contrast cu nuanţa mohorâtă şi spălăcită de azi. Mă durea enorm schimbarea ei, nu o pricepeam prea bine, pentru ca înclinam totuşi să cred că desparţirea de mama ei nu putea fi chiar atât de drastică pentru psihicul ei. Dar atunci, ce era? Ce se întâmpla în mintea ei?
Încercand să-mi adun gândurile şi să mă întorc la lucru, m-am ridicat de la birou şi luând cheile maşinii, m-am îndreptat spre ieşire. Nu am apucat bine să ajung la destinaţie, că Emmett apăru din spatele meu uşor îngrijorat.
-Charlie, trebuie să îţi spun ceva... m-am cutremurat... ştiam privirea aia...
-Nu-mi spune... Nu din nou... E Bella? Ce a mai făcut?
