1800√

♛

Nu mereu ne putem alege cum să fim, cum să arătăm, cum să gândim despre cei din jurul nostru, sau chiar despre noi înșine, căci forțe misterioase denumite în chip ciudat destine și ceilalți concetățeni doresc mereu să tragă de tine, să te schimbe după chipul și asemănarea lor, să te facă să crezi că tot ce faci este greșit, să te facă să-ți fie rușine că ești diferit.

Acela era și crudul destin al lui Edith Campbell, o tânără de pe înaltele trepte ale societății. Destinul își bătuse joc de soarta sa fragilă și o împovăraseră cu două greutăți pe care din totdeauna le-a crezut prea mari pentru umerii săi mărunți: faptul de a fi complet lipsită vederii și culoarea arămie a părului său.

A doua caracteristică era un defect numai pentru modul în care cei cu părul de sânge erau priviți de lume. Dacă nu ar fi fost bine pusă în societate datorită banilor câștigați de tatăl său din lungile sale expediții în Africa, cu siguranță ar fi fost arsă pe rug sau înecată de sătenii bănuitori, care vedeau în orice femeie o posibilă vrăjitoare. Nici nu știa de unde îl procurase, având în vedere că nici mama, nici tatăl nu aveau o astfel de culoare păcătoasă a părului.

Faptul de a fi nevăzătoare nu i se părea lui Edith un lucru atât de rău numai pentru că toată lumea o compătimea. Ba chiar i se părea un plus. Adevărul era că se născuse cu ochii complet sănătoși, dar aceasta a dispărut treptat până în punctul în care singura culoare pe care o putea determina era nelipsitul negru. Perioada în care ochii încă îi erau pe deplin funcționali văzuse lucruri și fapte care încă îi mai aduceau fiori pe șira spinării: sărăcia, moartea, foametea, disperarea, arsul pe rug a unor femei nevinovate, boala, nepăsarea. Când ajunse oarbă, aproape că fu ușurată, cu toate că uneori culorile sau lumina dimineții ajungeau să-i lipsească.

Și totuși, cel mai mare și negru defect al ei avea să-l țină într-un tainic secret, ascuns cu măiestrie de ochii orbi ai societății în care trăia, căci știa că ar fi fost aspru pedepsită pentru el. Nici măcar nu-și putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă mâine, sau chiar peste o oră, tragica sa imperfecțiune ar fi fost dezvăluită publicului. Și totuși uneori se gândea la asta intens și își făcea planuri în minte pe care, cel mai probabil, nu avea să le folosească niciodată și alteori doar chicotea prostește, mânată de o nebunie întotdeauna nou descoperită. Era greu să fi diferit în 1890.

***

Trase cu blândețe peria roșie, încrustată cu pietre prețioasă prin părul stăpânei. O pieptăna. Mereu o pieptăna. Dimineața și seara. Era așa de plăcut să-i simtă atingerea vibrantă. Abia aștepta să vină seara ca să se poată așeza în patul ei ca să își poată pipăi în voie trupurile voluptoase, să își ofere săruturi timide în lumina lunii și să-și împartă gânduri murdare și nimicuri adunate în timpul zilei.

― Sunteți atât de frumoasă, domnișoară Edith. Aș vrea ca și dumneavoastră să vă puteți vedea.

― Nu sunt sigură că aș vrea. Lumea mă sperie și mă dezgustă permanent.

― Și de mine sunteți speriată?

Vocea lui Ivy era spartă și ușor speriată. Mereu era așa când dragostea lor era pusă sub semnul întrebării sau amenințată de vreun factor exterior. Avea douăzeci și cinci de ani și era căsătorită de un fermier cu care familia o obligase să-și împartă viața, deși protestase neîncetat pe marginea acelui subiect sensibil. Nu-l iubea niciun pic, deși era un om bun, cumsecade și muncitor. Întreaga iubire i-o oferea în exclusivitate domnișoarei Campbell.