Legile Universului

Capitolul 1

Când Procurorul General al Parchetului a aflat că va avea un copil, a fost din cale afară de bucuros. A cumpărat două case pe care le-a decorat în funcție de sexul viitorului său urmaș: una pentru o eventuală fată, cealaltă pentru un eventual băiat. După câteva luni a fost sigur că va fi băiat, astfel că Theodor Fibasta trebuia să îi găsească un nume potrivit. S-a gândit la multe nume, de la unele italienești, la altele nemțești, și a ajuns într-un final la cel de „Dominique". Nimeni nu a mai purtat în cadrul familiei Fibasta numele Dominique.

Familia Fibasta este una dintre cele mai vechi familii ale istoriei, având urmași cerți încă din perioada Antichității. Se crede chiar că Francesco Petrarca a fost un Fibasta și se spune că un editor i-ar fi schimbat numele, „Petrarca sună mai poetic decât Fibasta". E drept că acest lucru nu e cert, dar familia Fibasta rămâne oricum una dintre cele mai importante familii din lume. De sorginte argentiniană, Moise Fibasta s-a căsătorit cu o cubaneză, Daina Emilia del Casal, cu care a avut șapte copii. După ce l-a născut pe ultimul fiu, pe Alejo Fibasta, Daina a spus „acesta este ultimul" și s-a ținut de cuvânt. Cei șapte fii au emigrat din Argentina în alte țări. Unul dintre ei a fost cel care l-a sfătuit pe Columb să pornească într-o nouă călătorie spre America, altul a fost mâna dreaptă a lui Newton. Cel cu care se mândresc cel mai puțin este generalul Theodor Fibasta al treilea, cel care a fost mâna dreaptă a lui Hitler. În România familia Fibasta a avut influențe uriașe, ei fiind cei care au decis pe ascuns tronul, Ștefan cel Mare fiind nepotul lui Mahomed Fibasta, iar Carol I fiind văr de gradul al doilea cu Richard Fibasta. În cele din urmă, după secolul 20, familia Fibasta s-a stabilit cu toți membrii ei în România, preluând rând pe rând puterile țării. Puterea judecătorească a României este în prezent reprezentată de Theodor Fibasta al cincilea.

După ce s-a născut, Dominique Fibasta a fost primit cu o sărbătoare națională. În toate orașele țării au fost organizate petreceri pentru cel despre care se știe că va fi următorul președinte al României.

Copilăria lui Dominique Fibasta nu a fost însă așa cum și-a dorit tatăl său. Theodor Fibasta ar fi dorit ca Dominique să învețe măcar o limbă străină pentru ca fiul său să facă facultatea în afara țării. Din păcate însă, de Dominique nu s-a prins nicio limbă străină. Nici româna nu a învățat-o prea bine, dar se poate exprima cu ușurință, chiar dacă mai face uneori dezacorduri sau mai inventează unele forme ale verbelor.

Dominique Fibasta a crescut până la vârsta de optsprezece ani împreună cu mama sa - și ea mai mult ocupată cu petrecerile de zi cu zi - și cu bonele care s-au ocupat de îngrijirea lui. S-a întâlnit de mai multe ori cu șoferul tatălui său decât cu acesta. Theodor Fibasta, însă, nu a găsit niciodată de cuviință că fiul său ar putea fi dezamăgit că a crescut fără să fie alături de el, el fiind mai mereu plecat cu munca. Și-a făcut întotdeauna timp pentru a sărbători zilele de naștere alături de fiul său în cele mai luxoase locuri ale Planetei, de la Miami și până la Burj Al Arab. În puține cuvinte, fiului său nu i-a lipsit niciodată nimic. Și, spre deosebire de mulți părinți, nu i-a scos niciodată ochii. E drept că, nespunându-i niciodată cât de norocos este că el, spre deosebire de ceilalți copii, nu trebuie să meargă la liceu pentru a trece clasa și pentru a primi premiul I, a considerat că așa este și normal pentru cei de rangul lui. „Bogații cu bogații și săracii cu săracii, nu putem schimba legile lui Dumnezeu", așa îl îmbărbăta mereu tatăl lui.

Când a împlinit optsprezece ani, Dominique a realizat că viața lui era foarte monotonă. Nu trebuia să meargă la școală decât la finalul anului pentru a își primi diploma (fiind scutit datorită relațiilor tatălui său de acele ore plictisitoare de matematică sau de limba română), în rest făcea naveta între București și Brașov sau Sinaia pe locul din spate al unei limuzine luxoase, degustând șampanie. Tatăl are foarte multe case de vacanță, astfel că și Dominique are unde să se plimbe. Nu prea îi place în afara Bucureștiului pentru că nu are prietenii cu care să se distreze.

Despre prietenii lui este o altă poveste. Nu are de fapt niciun prieten constant, toți sunt prieteni ocazionali. Normal că oricine și-ar dori să fie prieten cu un bogătaș influent ca el, dar nu e un om prost, în ciuda educației defavorabile. Am putea spune că viclenia este o trăsătură a familiei Fibasta. Deseori prietenii îl invită în oraș, dar el nu iese decât singur. Să fim sinceri, nu e niciodată singur, are mereu în preajma lui cel puțin patru gărzi de corp, oricând gata să îl apere pe fiul Procurorului General cu prețul vieții. De fiecare dată când merge în club se găsește câte o fată să încerce să îl cucerească. Nu neapărat pentru că e fiul lui Theodor Fibasta, dar Dominique a moștenit trăsăturile frumoase ale familiei lui. E un băiat drăguț, de un metru șaptezeci și opt, cu ochi albaștri, blond, cu mâini și picioare zdravene, dar suficient de subțiri încât să nu fie respingătoare. Părul lui lung până la ceafă este de un blond regal, iar nasul și bărbia se asortează perfect.

Despre relațiile lui ocazionale, tatăl nu are cuvinte de laudă. I-a prezentat deseori fiicele unor cancelari sau deputați străini, dar pe Dominique nu l-a atras niciuna, „nici măcar nu știu română".

La o lună după serbarea majoratului, Dominique s-a plâns tatălui său că nu are carnet și că nu poate conduce. La drept vorbind, Dominique Fibasta nu ar avea niciodată nevoie de carnet pentru a conduce, niciun polițist nu și-ar permite să-l oprească în trafic, iar dacă vreunul, nerecunoscându-l, ar face asta, și-ar cere imediat scuze. S-a și întâmplat asta de câteva ori, bieții polițiști fiind demiși la mai puțin de douăzeci și patru de ore de la incident. Dar Dominique vrând să fie o persoană legală, i-a cerut tatălui său un carnet de conducere. Tatăl său i-a îndeplinit dorința, scutindu-l de examenul de șoferi (sala și traseul) care cauza atât de multe emoții în rândul congenerilor lui și nu numai. Acum Dominique avea carnet și putea foarte ușor să se plimbe oriunde dorea cu una dintre cele șaptesprezece mașini pe care tatăl lui le deține. Desigur că ar putea avea orice mașină și-ar dori, doar să i-o spună tatălui.

Nici chiar așa nu a fost fericit Dominique Fibasta. S-a certat de foarte multe ori în ultimii ani cu tatăl lui despre plecarea la facultate în Anglia sau America. Nici Harvard, nici Cambridge nu l-au putut atrage pe Dominique. Desigur că tatăl său a insistat că trebuie să aibă o facultate, măcar în acte. De fapt, tot ce are de făcut e să meargă acolo și să se distreze ca în București. Nici nu trebuie să meargă la cursuri, de diplomă se ocupă tatăl lui. La drept vorbind, nici măcar nu e necesară prezența lui acolo, dar tatăl lui și-ar dori neapărat ca fiul său să învețe măcar o limbă străină. În ziua primirii carnetului și a unui Range Rover la modă opțiunile au fost clare: Cambridge, Harvard sau Sorbona. Trebuia doar să meargă în acea țară și să își piardă patru sau cinci ani distrându-se prin baruri. Va avea și acolo gărzi de corp, bani sau mașini. Dar Dominique nici nu a vrut să audă.