Reflection of my dirty soul

Goodbye, my lover

"Ești cea mai frumoasă ființă din tot infinitul acesta!" Astea au fost cuviintele tale. Ți-ai schimbat destul de repede părerea, după cum văd. Am trecut prin multe cu tine și aș mai trece prin orice; oceane, rai, iad. Cu tine nu există niciodată o cale de mijloc. Te-ai îndepărtat încet de mine, atât de încet încât simțeam cum sufletul meu îmi vine smuls din corp lent și chinuitor iar inima mea se zdrobea sub cuviintele tale pline de venin și dispreț care ai devenit literalmente insuportabile, ardea în indiferența pe care erai mai mult decât bucuros să mi-o arăți, se chinuia să mai bată după toată durerea suportată dar murea după fiecare încercare în care eșua mulțumită ție, care erai mereu acolo cu o vorbă batjocoritoare, cu o atingere distrugătoare și cu o inimă sigilată în niște turnuri de oțel indistructibil care mi te-au furat pe vecie. Dacă te rog să te întorci, o vei face oare? Mai mult ca sigur, orgoliul tău nu îi va permite niciodată sufletului tău atât de pur și iubitor să se întoarcă la mine. Ai devenit rece și îmi arzi inima cu toată nepăsarea pe care mi-o demonstrezi iar lacrimile mele nu mai sunt în stare să topească gheața din tine care acum sunt sigură că e pură piatră. Spuneai că urăști de la cer pân' la pământ să mă vezi plângând dar acum... acum tu te hrănești cu neputință mea, îți vindeci rănile cu frica mea, distrugi ceea ce susțineai că iubești, acest ceva fiind eu. Ca în fiecare zi, de nu știu cât timp încoace, tu continui cu tortura iar eu îndur, strâng din dinți și cu inima sfâșiată mă rog pentru un strop de milă din parte ta, care de sigur, nu vine. Las avalanșa vulcanică să curgă din ochii mei aplecați spre pământ și aștept că ritualul să se sfârșească. Din gura ta ies săgeți blestemate care se cuibăresc în carnea mea unde decid să rămână pentru totdeauna pentru a-mi amintii cât de slabă și mică am ajuns în ochii tăi.
Mă iubești? Huh, gesturile și acțiunile tale îmi șoptesc pe voce soavă și caldă că iubirea nu există. "Ești așa urâtă! Cum am putut să mă uit vreodată la un vierme putred ca tine? Ești fără speranță, neajutorată, inutilă. Când ai de gând să dispari din fața ochiilor mei? Dispari! Dispari dracului din viața mea!" Nu îmi mai simt trupul. Cred că îmi dau duhul sau ceva pe acolo, foarte aproape. Îți dorești cu adevărat să mă elimini? Te-aş implora să nu îmi ceri asta pentru că fără tine nu am nici un sens în viața asta nemiloasă dar dacă măcar unul dintre noi poate să își găsească fericirea în povestea asta necorectă, decid ca acela să fii tu, îmi doresc că locul acela să îl ai tu. Îmi joc ultima partidă, ultima carte, ultimul rol și readuc la viață pe acel cineva pe care îl credeam mort de mult, dar din câte pare era doar pierdut undeva în înăuntrul meu: eu. Îmi ridic capul din pământ și îmi șterg ochii cu mâinile mele tremurânde apoi îi las să savureze o ultimă dată din ai tai. Păcătuiesc? Oricum merg în rai; sunt deja în iad pe pământ. Singurul loc în care voi merge este lângă Dumnezeu unde voi găsii pacea despre care toți vorbesc, alinarea pe care toți o doresc și iubirea după care tânjesc căci aici, pare că nu am fost niciodată suficiente de norocoasă încât să mă bucur de aceste lucruri, să le simt, să le gust, și să fiu recunoscătoare pentru ele. Nu îmi este frică de moarte; e ceva natural, inevitabil și imprevizibil pe care îl îmbrățișez cu curaj. Nu știu ce mă așteaptă pe cealaltă parte dar cum aș putea ști vreodată dacă nu mă duc acolo? Nu îmi este frică, așadar, îmi croiesc drumul meu. Cu pași mici și lenți mă apropii de bărbatul pe care îl iubesc și de la care îmi voi lua "la revedere". Pentru cât să fie? O viață întreagă? E un "adio"? Nu are importanță, nu are nevoie de mine; niciodată nu a avut. Îmi înfășor brațele acoperite de semne în jurul trupului său impunător și îmi las capul pe pieptul său cald ce mă desparte de bijuteria cea mai frumoasă din lume și ce păzește acel aparat vital ce îl menține în viața dar care a încetat să își mai ducă la bun sfârșit misiunea principală: a iubi. Și-a uitat sarcina, și-a abandonat valoarea. 'Inimii nu-i comanzi' da... știu prea bine.
E surprins de mișcarea mea și nu răspunde cu nimic, doar rămâne acolo și își calmează respirația. "Habar nu ai cât te iubesc. În orice viața vei ajunge să trăiești, nimeni, și spun NIMENI nu te va iubi așa cum te iubesc eu. Ești cel mai bun, frumos, valoros și de neprețuit lucru din viața mea. Rămas bun, înger." Mă trag din aceasta îmbrățișare la care contribui doar eu mirosind pentru ultima dată parfumul lui tare cu care sper să îmi țin plămânii ocupați până îmi vine timpul.
Privesc cu dragoste trăsăturile sale dumnezeiești și mi le tatueze în minte în așa fel încât să închid ochii cu el în gând și mă îndepărtez. Ochii săi îmi spun că inima lui plânge și urlă dar acea melodie pe care oamenii o numesc voce, nu vrea să îi iasă afară, ceea ce înseamnă că o să plec fără să o fi mai auzit sunând dulce așa cum doar vocea lui poate suna -indiferent de cuvinte- în timpanele mele. Nu face nimic. Corpul lui încă e controlat de mintea sa iar oricât de mult ar încerca inima și sufletul lui să câștige războiul acesta, nu o pot face. Așa a fost el mereu: preferă să își îngroape inima în cea mai adâncă groapă decât să o asculte și să o lase să îl conducă spre salvare. El nu va veni după mine, nu mă va opri. Dacă ar face-o? Mi-aş schimba idea și aș rămâne? Pentru el? Mi-aş vinde sufletul diavolului. Tot ceea ce as vrea e un pic de iubire; dar nu o pot avea, nu e pentru mine.
Ochii săi mă imploră să nu plec, să rămân cu el, dar din crăpătura lăsată de buzele sale nu iese nici un sunet care să confirme revolta din interiorul său. Asta este. Șoptesc încet: "Te iubesc..." în timp ce ochii mei mai că ar vrea să îmi iasă singuri din cap find că nu îi ajut să se exprime prin cuvinte, dar nu cred că mai este nevoie de altceva în plus. Este deja extrem de greu și așa. Am vrut să spun tot ce aveam înăuntru, dar nu am făcut-o. Nu mai schimba nimic. El nu m-ar fi prins de mână; de data asta cad și nimeni nu mă poate ajuta. E clar că nu am fost niciodată dorită aici așa că în sfârșit, eliberez locul. O viață se duce, una vine, corect?
Nu știu care dintre noi doi sta mai prost: eu, cu inima mea bolnavă sau el, cu una ca un iceberg. Fiecare suferă în felul lui, deci nu e posibil să aflăm cine stă mai rău. Mă consolează și mă întristează gândul că și el suferă într-o anumită măsură și într-un anumit mod.
Am plecat. Am plecat și l-am lăsat acolo singur și trist, distrus; total opusul a ceea ce mă așteptam defapt. El m-a dat afară din viața lui, mi-a spus clar să o părăsesc. Așa fac. Deschid poarta cimitirului și mă așez pe jos sub un copac înalt. E o zi superbă, nimeni nu îmi va simți lipsa, nimeni nu își va da seama că nu mai sunt. Închid ochii și aștept preț de câteva secunde amintindu-mi toate momentele mele cu el. Nu aș fi putut vreodată să cer mai mult. El e raiul în care nu aș fi trebuit să intru. Părul lui lung și ondulat mai fin decât mătasea, ochii lui verzi ca smeraldele, buzele sale rozalii și catifelate pe care ador să le sărut, zâmbetul său criminal, râsul lui puternic și contagios, vocea lui răgușita, aspra, lentă, trupul lui frumos și nu în cele din urmă, ființă să minunată. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi până la sfârșitul sfârșitului. Iau o gură mare de aer și mă opresc din a mă mai obosi cu viața. Aerul nu mai ajunge în plămâni, simt cum mor și îmi pare rău dar nu mă mai întorc înapoi. S-a terminat în viața asta. O lume nouă mă așteaptă.

Bună! Este prima mea poveste pe Wattpad și sper din tot sufletul că cei care o citesc să le placă. Dacă doriți, voi pune un capitol din punctul LUI de vedere. Vă mulțumesc dacă citiți și dacă găsiți greșeli, lăsați un comentariu.

-Fuck a lot of Pussy-