In Spatele Aparenţelor

Capitolul 1

Primul lucru pe care îl văd când mă trezesc este...mama care trage de mine de parcă acum ne-ar bombarda Ruşii. Sau...nehh e imposibil. Şi mda. Cât am stat eu sa pun la punct şi ultima chichiţă, m-am trezit udă din cap până în picioare, inculpata fiind mama cu apa de la vaza cu flori.

- Mamă!!!

- Hai Melanie, sus. Vei întârzia la şcoala. Şi nu vrei să faci asta din prima ta zi aici.

- Mereu şi mereu aceeaşi chestie. Ne mutăm în fiecare an, iar eu nu am timp să îmi fac o viaţă sociala.

Chiar dacă mama îmi oferă orice pe plan material, sunt nemulţumită deoarece eu nu am putut niciodată să îmi fac prea mulţi prieteni. De iubit nici nu mai vorbesc. Ok. Am avut un "iubit", dar eram în clasa a VI-a. Nici măcar nu făceam ştiţi voi...chestii de cuplu. Pur şi simplu ne ţineam de mână şi ne pupam pe obraji. Ohh... am fost atât de ocupată să vă povestesc despre viaţa mea sociala pe care ce surpriză, nu o am, încat am uitat să mă prezint. Mă numesc Melanie, am 17 ani, nu sunt prea înaltă am 1,65, brunetă cu ochi albaştrii şi un ten alb ca laptele. Deşi mulţi îmi spun ca sunt frumoasa, tind să nu ii cred fiindcă majoritatea sunt familia mea. Am ajuns în sfârşit în clasa a XII-a. Ultimul an de liceu, ultimul an de tortura, ultimul an în care va mai trebui să port masca asta jalnica in faţa tuturor cum că sunt bine şi că nu mă afectează nimic. Sper că vom rămâne pe aceasta insula. Mama a vrut să treacă peste durerea provocată de despărtirea de tatăl meu, şi a ales să ne mutăm pe insula O'ahu. Momentan, mă voi duce la singurul liceu pe care îl ştiu eu de aici. Pe cine păcălesc eu? Nu cunosc pe nimenişi nimic. Va fi un an greu...

După o meditaţie profundă asupra vieţii mele, sunt trezită din visare de către mama.

- Ce vrea fetiţa mea mică şi scumpă să pape la micul dejun?

- Mamă! Nu mai sunt un copil!

- Ei bine, te comporţi ca unul şi mai şi faci boticul ăla drăgălaş aşa că, eu doar te tratez ca atare.

- Mda... ce să zic. Poţi te rog să părăseşti această încăpere pentru a putea să mă pregătesc?

- Adică mă dai afară din cameră?

- Exact! Spun cu un zâmbet drăcesc pe fata.

Şi acestea fiind spuse, mama pleacă râzând în bucătărie să îmi pregătească clătite cu finetti. Ştiu asta fiindcă tot timpul îmi face ce îmi place mie mai mult. Încep să mă strâmb, fiind nemulţumită de reacţia ei. Intru în baie pentru rutina de dimineaţă, iar când termin şi mă întorc în cameră ma izbeşte realitatea că eu defapt mi-am lăsat majoritatea hainelor în New York la tata. Deşi este foarte cald afară, mă îmbrac cu singura pereche de blugi pe care o am, aceştia fiind negri şi lungi, un tricou alb cu mesajul " Fuck my life" pe el şi o pereche de tenişi tot negri cu steagul Americii pe ei. La machiaj nu mă prea pricep, deci prefer doar un lipgloss transparent. Ajung in bucătărie, iar mama se sperie de mine.

- Mell!! Unde iţi sunt ştiu şi eu... hainele scurte??? Sunt 30 de grade + afară şi tu vrei să mergi îmbrăcată aşa?

- Păi datorită faptului că inteligenţa mea dă peste limite, le-am uitat la tati.

- Of, bine. După şcoală mergem în mall să îţi cumpărăm haine.

- Mersi mamiiii. Îi spun accentuând i-ul si pupând-o pe obraz. Poate avea dreptate când spunea că mă comport ca un copil. Ehh asta e.

Având în vedere că suntem in America, şi că aici este permis condusul de la 16 ani, mi-am luat carnetul de conducere cu brio, iar maşina am primito cadou de la femeia care mi-a dat viaţă şi pe care o iubesc chiar daca ne mai tachinăm uneori. Este un Ferrari roşu, numai bun pentru viteză. Mă urc in această maşinărie a morţii, fiindcă aşa o consideră tata dar cui îi pasă ce spun părinţii, şi pornesc în trombă către şcoală. Odată ajunsă, încep să caut un loc de parcare. Când în sfârşit am găsit unul, un Ferrari negru mi-o ia înainte la milimetru, eu ajungând să îmi zgârii scumpa mea maşinuţă pe care o numesc Elsa.

- Uff idiotule uită-te pe unde mergi!!! Strig ieşind din maşină.

- Nu e vina mea că eşti... lentă. Spune acel băiat vizibil enervat de faptul că am zgâriat şi maşina lui. Acest lucru îmi cauzează un zâmbet în colţul gurii care dispare la fel de repede cum a apărut, inlocuit de uimire şi fiori în tot corpul când ochii mi se opresc pe chipul său angelic. Imediat după ce realizez că mă holbam de-a dreptul la el, îmi vine să îmi dau o palmă. Defapt, o şi fac mintal. Rămân şi mai uimita când aud ce prostie scoate pe gura aceea minuntată cu buzele mari si cărnoase numai bune de muşcat. Ce tot indrug eu aici? Nu îl plac şi nu trebuie să am fantezii cu buzele lui sau cu orice altă parte a corpului său.

- Scuze ce ai spus?

- Of, fetele astea. Sunteţi voi cam ignorante aşa...nu crezi? De fapt de ce tot găsesc scuze? Ştim cu toţii că vă pierdeţi în ochii mei.

- Vai tu modestule! Ce să spun...şi narcisist pe deasupra. Dar intradevăr, avea doua perle mari şi albastre ca fundul unui ocean plin de mister.

- Deci, spuneam că poate vrei să te antrenez eu să nu mai fi aşa lentă. Spune ridicând sugestiv din sprâncenele perfect pensate. Yuk. Nu sunt o fană a băieţilor care se pensează, nu mi se pare masculin.

- Eşti un bou narcisist care probabil atrage toate pipiţele pe lângă el!

Oare de ce vorbesc asa? Nu Mell! Trebuie să te ascunzi cum ai făcuto şi până acum. Nu le arăta cine eşti, nu îţi arăta sentimentele, rămâi invizibilă, aşa e mai bine pentru toată lumea inclusiv pentru tine. Aşa nu te va mai putea răni nimeni. Mă încurajeaza conştiinţa mea.

- Ştiu că mă vrei. Toate mă vor. Spune băiatul al cărui nume nici măcar nu îl ştiu, etalandu-şi dantura perfectă printr-un zâmbet trumfător.

- Greşeşti. Nici dacă ai fi ultima persoană de sex masculin de pe planetă, tot nu m-aş gândi nici măcar pentru o secundă la tine.

Si acestea fiind spuse, plec către cabinetul doamnei director pentru a-mi lua orarul şi îl las cu ochii în soare, maşina mea rămânând în faţa maşinii lui pentru a-l enerva şi mai tare.

------------------

Acesta este primul capitol şi va rog sa nu ma criticati prea tare fiindcă este prima mea carte :o3.