Capitolul 4
Pe Suze am mai văzut-o abia la două săptămâni după ciudata-conducere-acasă, când eram deja sigură că am pierdut şi primul client, şi ultimii bani din portofel, adică exact aceia cu care intenţionam să-mi plătesc facturile. Oricum, cum putusem să cred că o tipă excentrică îşi permite să cheltuiască peste trei mii de dolari pe bijuterii? Aşa că în timp ce eu îmi făceam de lucru cu o prăjiturică şi revista Hello!, capul creţ al lui Suze a apărut printre biluţele perdelei mele.
-Gata?
Acesta a fost primul nostru moment de tăcere penibilă. Din nou, pentru că nu aveam idee ce ar fi trebuit să-i zic acum, când era deja în proporţie de 90% un client.
-Umm... Da...? Po...f...tiiim?
Încercarea mea de a vorbi drăgălaş m-a făcut să par că am grave probleme la mansardă. Iar jumătatea de zâmbet strâmb, cea mai adorabilă chestie de care eram în stare la vremea aia, nu a ajutat prea mult. Aşa că Suze m-a privit compătimitor şi mi-a smuls cutia cu bijuterii din mână. Cutie în care, deşi o ţineam întinsă înspre ea, îmi infipsesem unghiile, păstrându-mi zâmbetul tălâmbo-criminal.
-Muuuuul-ţuuuuu-meeeesc! articulă ea în timp ce desfăcea cutia de carton cu logo-ul InShape pe ea. Odată despachetate, bijuteriile arătau chiar mai frumos decât schiţele mele. Lucru de care mi-am dat seama pentru că m-am aplecat destul de mult peste cutie, cu ochii holbaţi şi gura deschisă. Ca să fiu sinceră, nu eram prea sigură că Suze va mai vrea, măcar, să mă plătească, după toate astea.
-Ei...?
-Uite cinci mii, cred că ar trebui să acopere cheltuielile. Ne vedeeem! îmi aruncă peste umăr, în timp ce ieşea grăbită din magazinaş. Lângă bancnote era un flyer cu o pictură destul de interesantă, o femeie cu capul ca o boabă de cafea şi ochi din două puncte. „Camilla Montery-Expoziţie cu vânzare”. Urma o adresă pe care nu o cunoşteam foarte bine, fiind într-unul dintre cele mai selecte locuri din oraş. Am pus banii în casa de marcat, flyer-ul în buzunar, am închis mai devreme şi am plecat acasă.
Mai târziu, aveam să aflu că Femeia-cap-de-cafea era singura pictură de genul din expoziţie. De fapt, tot locul îmi amintea de vestiarul în care ne schimbam pe vremea când practicam voley. Nu am mai văzut vreodată atâtea perechi de sâni într-un singur loc. Fiecare tablou înfăţişa o femeie. Porţiunea dintre gât şi buric, de fapt. Fiecare pânză. Din cinci în cinci metri. Sâni roşii, mov, verzi, albaştri, multicolori.
-Deci? Cum ţi se par?
Suze strălucea într-o rochie roşie, lungă, cu vedere spre tot piciorul stâng. Spre încântarea mea, purta bijuteriile făcute de mine: o brăţară lată, din argint, reprezentând un şarpe pe încheietura mâinii stângi; un soare cu o expresie nirvanică la gât, pe un şnur de piele foarte şic, cercei în formă de girafă.
-Sunt... Ăăămmm...
Mari? Fermi? Câte doi?
-Foarte...Ăăăă...coloraţi.
-Da, ştiu! Vezi, ideea mea e că fiecărei femei i se potriveşte câte o culoare şi...
...Şi s-a lansat într-o teorie de douăzeci şi ceva de minute despre teoria culorilor şi a sânilor, făcându-mă să mă simt ca un copil prostuţ în ceea ce priveşte culorile sutienelor mele-toate negre. Între timp, scanam încăperea după perverşi şi lesbiene pe jumătate leşinate, dar toţi păreau normali şi interesaţi de tablouri. Bine, cât de normal poţi să fii dacă îţi petreci timpul holbându-te la perechi interminabile de sâni?! Pentru mine, momentul în care am fost cu adevărat fericită a fost atunci când am plecat din galerie şi nu a mai trebuit să mă simt complexată din cauza cireşelor lipite pe piept.
