Memoria unei inimi

XVI - Adusă acolo unde îi este locul

- Iolanda, chiar este adevărat? Tu chiar te-ai despărțit de el?

Aceasta păstră tăcerea și evită cu orice preț să-l privească, ca după o clipă să încerce să-și croiască drum pe lângă el și să-și continue drumul. Dar din nou a fost oprită de el în același mod.

- Iolanda, te rog vorbește cu mine! a rugat-o Edi cu un glas blând.

- Ei bine, poți să râzi de mine cât vrei și să te bucuri în voie, pentru că da, chiar m-am despărțit de Bogdan, i-a răspuns Iolanda, în felul ei impulsiv, încercând să-și frângă lacrimile.

- Să râd de tine și să mă bucur de tristețea ta?! întrebă acesta cu o privire încruntată și oripilat de-a dreptul de vorbele Iolandei. Tu nu-ți dai seama că ar fi ca și cum aș râde de propria mea inimă și m-aș bucura de propria-mi tristețe, dacă aș face una ca asta?

Iolanda îl privi năucită, auzindu-l, iar în momentul în care ochii ei verzi au întâlnit albastrul intens al ochilor lui, în care a văzut probabil cea mai sinceră și pură privire care i-a fost adresată ei vreodată, lacrimile, care stăteau să-i cadă pe obraji, au dispărut ca prin farmec.

Edi în timp ce coborî spre ea și ultima treaptă care mai stătea între cei doi, deveni și el dintr-o dată extrem de emoționat și sensibil, își abandonă impertinența, îngâmfarea și aerul de seducător și cu un gest delicat, o apucă de degetul ei mic de la mâna stângă, îl ridică la nivelul feței acesteia, zicând: 

- Iolanda, și dacă te-ai alege la degetul ăsta doar cu o banală tăietură, eu aș simți că mi se taie inima în două. Și asta pentru că durerea ta este și durerea mea și este înzecită față de ce simți tu. Și acum, când mă uit la tine și văd ochișorii ăștia, la care eu visez de când eram un puști nătâng, atât de triști, simt cum îmi este ucis sufletul. Așa că nu-mi spune că mă bucur de suferința ta, pentru că doar fericirea de care aveai parte alături de el, m-a făcut să stau deoparte în tot acest timp. 

Declarația lui i-a adus Iolandei o tresărire inexplicabilă a inimii, și a făcut-o să se simtă incapabilă să-și mai desprindă ochii din ochii lui, privindu-se unul pe celălalt într-un mod atât de special, ca și când inima lui s-a trezit dintr-o lungă hibernare, iar a ei a călătorit pe tărâmuri necorespunzătoare și acum s-au întâlnit pe același drum pentru prima dată și aveau să-și spună mii de astfel de mărturisiri una celeilalte, dar pe care nu le puteau rosti, încă. Edi nu a renunțat la degetul ei, ba chiar în acea clipă în care se priveau cu admirație și emoție, i-a cuprins ușor mâna în a sa. Trăiau prima lor atingere de acest fel, făcând-o pe Iolanda să simtă, că din acel loc în care pielea lui o atingea pe-a ei, mii de larve inactive s-au transformat doar într-o secundă în fluturi care au început să-i zburde prin tot corpul. S-a simțit uimitor de comod cu acea legătură a mâinilor și din acest motiv nu a manifestat nicio intenție de a se retrage, în schimb, realizând că nu este normal ceea ce se întâmpla între ei în acel moment și mai ales ceea ce ea simțea, și-a lăsat privirea în jos și murmură:

- N-ar trebui să-mi spui aceste lucruri. 

- Probabil că ai dreptate și ar fi trebuit să tac așa cum am făcut-o și până acum, dar mi s-a părut nedrept ceea ce mi-ai spus. Acum spune-mi, reluă el după o pauză în care a domnit tăcerea și au evitat amândoi să se privească, dar în care au continuat să se țină de mână, din ce motiv ați ajuns să vă despărțiți?

- De ce mă mai întrebi aceste lucruri? Cu siguranță, mama ta ți-a spus deja toate detaliile.

- Mama!! se miră Edi cu ochii măriți. Iolanda, mama m-ar decapita numai dacă aș îndrăzni să pronunț numele tău în fața ei.