Memoria unei inimi

XIII - Visuri arse

După ce l-a privit cu dragostea și admirația pe care le nutrea pentru bărbatul din fața ei, Ioana, cu un glas timid, l-a întrebat:

- Ioan, pot să-ți mărturisesc ceva?

- Orice, micuțo, o îndemnă acesta cu un surâs fermecător.

- Știi, când... mi-am dat seama că..., își începu Ioana mărturisirea cu timiditatea ei excesivă, cu privirea în jos și cu un glas atât de slab, încât Ioan a fost nevoit să-și concentreze simțul auzului la maximum ca să-i poată înțelege cuvintele, că... ceea ce simt pentru tine este... diferit și special față de tot ceea ce am simțit eu în trecut, adică, când... am realizat că... m-am îndrăgostit de tine, eram convinsă că niciodată nu mă vei privi ca pe o femeie, din pricina diferenței de vârstă și că nu ai putea avea vreodată asemenea sentimente pentru mine. Și oricum, îmi era tare teamă de acest lucru, și încă îmi este, dar știu că tu vei avea răbdare cu mine și că sunt în siguranță când mă aflu în brațele tale. Acum, chiar sunt fericită că s-a întâmplat așa.

Chiar înainte să-și încheie destăinuirea, Ioana, stingherită fiind și dându-și seama că a spus mult mai multe decât a vrut inițial, și-a așezat capul pe umărul lui. Și deși, acestuia i-a plăcut gestul ei, își dorea mult mai mult să o privească în ochi. De aceea, a luat-o de bărbie, în felul său tandru, și i-a ridicat capul, uitându-se în ochii ei cu fericirea mângâietoare apărută în urma declarației pe care ea i-a făcut-o și cu emoție în glas i-a cerut:

- Te rog, repetă ce ai spus!

- Am spus că acum sunt fericită că s-a întâmplat...

- Nu, nu asta, ci începutul.

- Am spus că mi-am dat seama că ceea ce simt pentru tin...

- Nu, nici asta, repetă ce ai spus după asta! a întrerupt-o el din nou, fiind destul de vizibilă nerăbdarea lui de a auzi încă o dată acele cuvinte, în pofida surâsului plin de încântare pe care îl avea conturat pe buzele lui groase.

Ioana și-a dat seama de cuvintele exacte pe care voia el să le audă din nou, erau aceleași pe care ea nu-și propusese să le rostească, dar inima ei a făcut-o fără aprobarea minții. Din acest motiv, când i-a satisfăcut rugămintea lui Ioan, s-a simțit mult prea clar în vocea sa un tremurat ce se datora emoției, dar și timidității ce o caracteriza:

- Am spus că m-am îndrăgostit de tine.

- Micuțo, m-ai făcut extrem de fericit pentru faptul că, în sfârșit, ți-ai făcut curaj să-mi mărturisești acest lucru, i-a spus el cuprinzându-i capul cu palmele sale și privind-o fix în ochi.

- În acest caz, îmi pare rău că nu ți-am spus-o mai devreme, dar știi că eu nu sunt o persoană foarte curajoasă, i-a mărturisit Ioana foarte sinceră, dar fără să-și abandoneze sfiala.

- Micuța mea! exclamă el, strângând-o cu ardoare la pieptul său, în timp ce Ioana, continuând cu mărturisirile, murmură:

- Îmi place foarte mult când îmi spui așa. Mă face să mă simt ocrotită.

- Mă bucur, pentru că și mie îmi place să-ți spun așa, simt că ți se potrivește. Și de aceea o și spun, pentru a te face să realizezi că ai parte, în mod necondiționat, de ocrotirea mea.

- Ioan, știi, pe zi ce trece, sunt tot mai încredințată că totul va fi bine, că împreună vom fi cu toții bine.

- Așa va fi, micuța mea! Îți promit că totul va fi bine de aici înainte! i-a spus Ioan plin de încredere și după ce o privi adânc în ochi cerându-i oarecum aprobarea, îndrăzni să o sărute pentru a treia oară cu toată tandrețea lui.