Memoria unei inimi

XIII - Visuri arse

La scurt timp după ce a luat hotărârea finală, plecă spre spital, unde o găsi pe Ioana, lângă fereastră, cu micuțul Ioan în brațe, cântându-i cu duioșie un cântec de leagăn.

- Nu știam că ai o voce așa de plăcută, îi șopti el când s-a apropiat.

Ioana tresări și s-a întors speriată cu fața la el.

- Hei, de ce te sperii așa? Eu sunt! îi spuse el deranjat puțin de reacția ei.

- Iartă-mă, dar n-am auzit când ai intrat!

- Iartă-mă tu pe mine, micuțo! Trebuia să-mi dau seama că te vei speria și să nu intru așa în liniște. Ce faceți, sunteți bine? întrebă el, uitându-se cu drag la amândoi, după care se apropie de ea și îi sărută cu dragoste buzele, stăruind mai mult de această dată pe buzele ei cu acea atingere, făcând apoi același gest și pe fruntea copilului.

- Da, suntem foarte bine amândoi, a răspuns Ioana cu un chip luminat de la liniștea și fericirea ce intervenise în viața ei. Tu ce faci? Cum a fost ziua ta până acum?

Ioan o privi puțin surprins, deoarece ea nu l-a mai întrebat niciodată acest lucru până acum, iar interesul pe care l-a arătat, l-a făcut să se simtă ca și cum Ioana bănuia cu ce-și ocupase el ziua și planul pe care îl uneltise. Dar își găsi repede stăpânirea de sine, când văzu ochii senini cu care îl privea și zâmbetul plin de grație de pe chipul ei și când realiză că nu avea cum și de unde să afle. Teama aceea se născuse doar din subconștientul lui în care deja își făcuseră loc mustrările de cuget pentru faptul că-i ascundea planul lui. Era lămurit în capul său că va trebui să învețe să trăiască cu acel secret și că trebuia să o facă încă din acel moment. De aceea, înainte de a-i răspunde își schiță un surâs cât mai convingător:

- Normală, am fost la birou câteva ore, iar după-amiază mă voi duce din nou pentru că am programate două consultații juridice. Dar, exceptând aceste banalități, care se întâmplă zilnic în viața mea, ceea ce mai fac este că număr orele până când vă voi avea pe amândoi în casa mea. Abia aștept să treacă ziua de azi și cea de mâine, termină el de dat răspunsul, schimbând subiectul cu pricepere, dar spunându-și și nerăbdarea pe care o avea cu privire la acel lucru.

- Eu consider că cel mai bine ar fi să profiți din plin de aceste ore, când încă mai este liniște la tine în casă. Pentru că nu vrei să știi cât de tare plânge micuțul Ioan, atunci când are nevoie de ceva sau când ceva îl deranjează! Cu siguranță va trezi toată casa cu puterea plămânilor lui, îl anunță Ioana, încercând să-l pună în gardă cu ceea ce-l aștepta, într-un mod comic, în timp ce l-a așezat pe fiul ei în pătuț, cât mai ușor posibil ca să nu-l trezească.

- Asta este și ceea ce aștept eu, pentru că acasă la mine este o liniște deranjantă, care nu-mi mai place deloc. Cu siguranță atmosfera din casă va fi mult mai animată cu plânsul lui și cu prezența ta, i-a răspuns el cu o atitudine șarmantă, pe care n-a mai folosit-o niciodată în preajma Ioanei.

Aceasta din urmă a rămas privindu-l încântată de răspunsul lui și de felul în care i l-a oferit, iar el se apropie cu pași mici de ea și a adus-o ușor în brațele sale, păstrând-o acolo cu multă afecțiune, și după ce s-a jucat cu o șuviță rebelă de-a ei, care îi ieșise din părul împletit în spic, i-a șoptit la ureche cu glasul acela cald:

- Micuțo, vă vreau în casa mea și lângă mine cu orice preț, în orice condiții și cât mai devreme. Și plânsul lui Ioan, cu care ai încercat tu să mă sperii, va fi o dovadă clară că sunteți acolo, lângă mine. Iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ioana își înălță niște ochi inocenți la el, care au avut menirea să-i amintească lui Ioan că femeia din brațele lui, care i-a umplut inima de dragoste, era doar o copilă de nouăsprezece ani, mult prea sensibilă și mult prea fragilă din multe puncte de vedere. Iar din acel moment el avea obligația să aibă grijă de ea, să o protejeze de orice o va amenința rău cu tot ce-i stătea în putință și să o iubească în felul acela pur și răbdător cu care îl îndemna ea. Și va face toate astea cu drag, devotament și cu multă prețuire, pentru că Ioan așa a fost clădit, să se îngrijească și să-i protejeze mult prea mult pe cei de lângă el, chiar cu riscul să devină stresant și sufocant așa cum îi spunea Iolanda.