Viața e ciudată

Capitolul 9: " Am venit cu un scop "

Telefonul mi-a vibrat din nou, în semn că am primit alt mesaj:
" Ne întâlnim după ore? Voiam doar să-ți cer scuze pentru că te-am obligat să faci aia. "
Era gata să-mi scap telefonul din mână. Altcineva nu putea să fie decât ea; nimeni nu știa despre chestia aia. Nu avusese timp să spună altcuiva. Sunt sigură de asta. Charlotte m-a întrebat dacă pățisem ceva, dar eu eram prea șocată ca să mai arăt cuiva tocmai ce primisem. De la o persoană moartă.
Trecutul meu nu era o minciună; dar mesajul... Era prea ciudat.
La toate orele am stat și m-am gândit dacă putea fi Ema sau nu. Era o prostie; Ema nu putea trimite mesaje. Ce era nasol era că nu-i puteam replica acelei persoane, nu știu de ce.
Și, după ce am terminat orele, am hotărât să mă întâlnesc cu persoana care-mi trimitea mesaje.
- Hei, Isla, vi acasă? m-a întrebat Charlotte, cât coboram scările.
- Ăăă, nu, trebuie să mă întâlnesc cu E... Mi-am dres vocea și m-am gândit rapid la un nume: Edd.
Charlotte a făcut o față de genul ți-ai-găsit-prieten-și-mie-nu-mi-ai-spus.
- Nu, nu, am zis, cu mâinile în aer. E un... Vecin. Vechi.
Ieșisem din școală. Pe bancă nu era nimeni. Dacă era o minciună?
- Daa, sigur, sigur. Fix un vecin, râse Charlotte.
Dintr-o dată, totul din jurul meu se făcuse alb-negru. Lumea stătea pe loc. Ce naiba...? Și atunci, am văzut-o. O persoană colorată, nu alb-negru, care se mișca și stătea cu capul în pământ.
M-am apropiat și am observat-o mai bine. Părul șaten era ciufulit, purta o rochie roșie puțin ruptă; ștrampii negri cu găurele mi se păreau familiari. Apoi am observat zgârieturile și rănile de pe brațe și picioare. Nu se poate... Persoana a ridicat capul și așa i-am putut privi chipul: ochii negri erau plini de lacrimi, fața avea zâgrieturi destul de urâte. Era...
- E... Em... Ema? am șoptit, șocată.
Arăta groaznic. Arăta de parcă fusese implicată într-un accident. O, Doamne. Arăta aproape ca și atunci când am văzut-o pe targă, în ambulanță.
Ema dădu puternic din cap și începu să plângă și mai tare. Se așeză în genunchi și-și puse mâinile pline de zgârieturi în cap. Visam? M-am apropiat de ea, dar a făcut ochii mari și a țipat:
- Nu! Nu merit să vi lângă mine.
- Ema...
Tot dădea din cap iar lacrimile îi șiroiau pe obraji.
- Isla, e vina mea! Eu te-am adus în halul ăsta! Eu te-am transformat!
Am făcut mici pași ca să fiu mai aproape de ea și m-am așezat în genunchi.
- Ema, e totul ok, o liniștesc.
- Ba nu, nu e! Dacă nu conduceam atunci, eram în viață iar acum nu mai depindeam de tine! Sunt oribilă, Isla!
- De ce să depinzi de mine? am întrebat-o blând. Și cum ai putut să mă vezi... ziua?
Ema a oftat și și-a șters lacrimile cu dosul palmei.
- Poți să schimbi viitorul, Isla. Poți să faci ca eu... Eu să trăiesc.
Am rămas cu gura căscată.
- Nu e momentul în care să glumești.
- D-dar e adevărat! a strigat Ema.
M-am uitat în pământ, pentru că nu mai suportam să o văd pe prietena mea rănită.
- Scuze pentru înfățișare, a râs încet Ema. Doar că de acum va trebui să te obișnuiești așa.
- "De acum"?! Ce înseamnă asta, Ema?! C-cum te pot vedea, iar ceilalți nu? Cum de ești aici? Dar mesajele? am spus, vocea-mi tremurând.
S-a lăsat liniște, auzind numai suspinele Emei. Într-un sfârșit a inspirat profund și a zis:
- Tot ce-ți povestesc acum e real, Isla. Mă crezi sau nu, ăsta e adevărul. Acceptă-l.
Și-a dres vocea și și-a așezat mai bine rochia ruptă.
- După ce ai plecat... După ce ai plecat mi-a fost teamă, a început Ema. Mi-a fost teamă că o să te pierd, pentru că te obligasem să faci aia. De aceea nu am mai gândit și am vrut să vin să-mi cer scuze pentru că am fost o persoană oribilă. Dar se pare că Universul n-a vrut așa și a vrut să mă întâlnesc cu un copac.
A început să râdă ușor, apoi a continuat:
- Și așa am murit. Când ai venit lângă mine și ai îngenunchiat te-am văzut. Eram lângă tine și plângeam. Am fost mereu lână tine. Și atunci când a fost întâmplarea cu lacul.
Atunci am ridicat capul și m-am uitat atent la ea. Ema era singura care știa ce se întâmplase acolo și trebuia să o ascult atent.
- În noaptea aia era lună plină; iar primii care văd luna în acel lac primesc un dar. Lacul ăla e blestemat, Isla. În locul ăla au fost multe crime, și știai de ele de când stăteai la mine peste noapte și spuneam povești de groază. Mai știi?
Am dat din cap, iar lacrimile mi-au apărut și mie pe chip. Mereu făceam asta când rămâneam la ea noaptea; cum de uitasem?
- Cea care te-a salvat a fost o fată care e la fel ca tine. Doar că ea era documentată. Iar băiatul ăla voia să te omoare. A avut loc un schimb de împușcături pe care nimeni nu le-a auzit sau văzut. Ai leșinat de frică, iar fata aceea te-a dus acasă cu ajutorul mesajelor pe care le-a primit de la mine. Cu plăcere că ți-am salvat fundul, Isla, zâmbi Ema.
- Dar mesajele? am întrebat, fără să gândesc.
- Ei, crezi că noi, morții, n-avem și noi secretele noastre? glumi Ema. P-asta nu ți-o spun. Și nici chestia cu apărutul din senin. Ce îți pot spune e că pot veni la tine când vreau, pentru că am avut o relație strânsă, și pot opri timpul în loc, fără să se întâmple ceva rău. După totul revine la loc.
Ema parcă primise puteri de când murise. Dar mă bucura faptul că puteam vorbi cu ea și după moarte.
- Știu că sunt o persoană groaznică, însă am un scop pentru care am venit.
Ema oftă și se uită la copacii pictați în alb și negru.
- Ce frumoși sunt! exclamă ea, ca un copil mic.
- Nu schimba subiectul, am remarcat.
- A, da. Scuze, zâmbi simplu. Acum, să-ți spun. Poți controla timpul, Isla! Poți face asta!
- N... Nu e adevărat, zic, șocată de ce aud. Nu avea cum.
Ema făcu o față tristă.
- Trebuie să te obișnuiești cu asta, Isla, gândi cu voce tare prietena mea. Doar întinde mâna stângă într-o parte și gata! Încearcă, Isla, haide!
M-am întrebat dacă Ema mințea. Nu prea cred. Eram uimită. Reușeam asta? Am întins mâna.
- Isla, înainte să te întorci în timp, vreau să-ți spun că mi-a fost dor de tine și mă bucur că putem comunica așa. Mă voi întoarce când vei fi destul de pregătită.
Lacrimile strălucitoare au apărut iar pe obrajii Emei. Zâmbea. Am inspirat adânc și am întors mâna într-o parte.

Hei, hei. Uitați că v-am ascultat părerea și am scris capitolul mai lung ^^ Spuneți în comentarii ce părere aveți până acum despre carte. >:D<