Cyber Eyes

I: Adam High

     Mă aflu în liftul gri și rece al zgârie-norului care ne va duce la parter. Stau în brațele mamei și o imbrățisez cu mânuțele mele de copil de cinci ani. Îi pătez bluza alba cu lacrimile mele.

     –Adam, totul o să fie OK. mă liniștește ea.
     –Dar nu vreau sa plec, mamă... Cum va fi viața fără voi?! Oribilă! spun și îmi infund capul în umărul ei.

     Pe atunci aveam cinci ani și eram prea mic să înțeleg ce se întâmplă. Dar mama mi-a spus că PPC vrea să mă ajute să fiu protejat și că ei răspund de siguranța noastră.
     Mama mă dă jos din brațele ei și mă privește în ochi. Dacă e ultima oară când o mai văd? Daca e ultima oară când mai îmi mângâie fața cu mâna ei delicată? Dacă ieri seară a fost ultima oară când tata mi-a citit o poveste să adorm? El e acum la muncă și nici măcar nu am apucat să îi spun un adio. Nu îmi voi mai vedea părinții decât atunci când voi implini 18 ani... PPC consideră că majorii cu ochi cibernetici se pot apăra și singuri. Treisprezece ani departe de ei m-ar omorî.

     –Adam, niște oameni din comunitate îți vor răul, dar PPC te vor lua pe tine și alți copii cu această mutație să vă apere.
      –Mai bine mor lângă voi decât să trăiesc departe de voi. spun printre suspine.
     Lacrimile imi curgeau incontinuu pe obraji și am văzut că și ochii verzi ai mamei erau umeziți. Ma mângâie pe creștet si mă sărută pe frunte.
     –Adam, scumpule, așa e cel mai bine. Vei fi pe mâini bune.
     –Mama, te rog nu îi lăsa să mă ia... nu mă da... reușesc sa grăiesc printre sughițuri.
Mama mă îmbrățișează iarăși și gândul că plec din brațele ei protectoare mă înfioară.

     Liftul ajunge la parter si ușile se deschid. Scot un țipăt de spaimă, când in fața noastră se ivesc un gardian cu costum alb si platoșă din plastic, iar lângă el un domn brunet cu sacou negru și pantaloni negri. Sub gulerul sacoului, identific conturul unei cravate roșii.
     –Ați adus copilul? întreabă cel în sacou.
     –Da... spune mama scoțând un oftat.

     Mă ascund în spatele ei și o țin strâns de fusta ei lungă. Îmi bag nasul în materialul gri și fin, apoi toată fața. Nu vreau să îi văd pe oamenii ăștia...
      –Îl puteți lua...spune ea într-un final.

        Cei doi mă iau cu forța de lângă mama. Mă smucesc de lângă ei și imi pierd echilibrul, dar gardianul mă înșfacă de braț, în ultimul moment, înainte să cad. Cei doi mă conduc către o limuzină neagră, la ieșirea din zgârie- nori. Ușile glisante se deschid în fața noastră. Înainte să plec, mai arunc o privire către zgârie-norul în care am copilărit de când mă știu și către mama. Ochii ei verzi, tenul măsliniu, părul drept și șaten deschis care îi încadrează chipul perfect. Îmi va fi dor de ea. Dar refuz să plec.

     –Mama! Nuuuuu! țip și vreau să fug înspre ea, dar gardianul mă oprește și mă pune în cârca lui ca pe un sac de cartofi.
     –Vă rog nu faceți asta! urlu în continuare, dar îmi dau seama că protestele mele sunt în zadar. Dau cu pumnii în spatele gardianului. Niciun rezultat. Mama e atât de tristă încât tenul i-a devenit palid, aproape livid. Dacă va leșina? Dar mama nu leșină, ci stă în picioare. Cred că vrea să fie puternică. Pentru tata...pentru bunica...pentru bunicul...pentru mine...și pentru toți cei care îi las în urmă. Gardianul nu mai stă pe gânduri și mă aruncă pe bancheta lungă a limuzinei. Portiera se închide și îmi lipesc mânuțele de geam, uitându-mă către mama. De ce nu am putut să am o copilărie fericită? De ce a trebuit să mă nasc cu ochi cibernetici? De ce nu puteam să am o viață normală ca ceilalți copii de vârsta mea? Însă îmi dau seama că nu sunt singurul. Toți ceilalți minori cu ochi cibernetici sunt luați din toate țările globului de lângă familiile lor și trimiși la PPC. Mă lamentez încontinuu cu privire la soarta mea dramatica. Mașina pornește, iar mama rămâne nemișcată în fața zgârie-norului. Noi locuim în Suburbia 13, acum in anul 2040, s-a decis de la Consiliu și Parlament ca suburbiile să fie pur și simplu numerotate, fără multe complicații ale numelui.