Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Capitol special: Christine Syracuse

CAPITOL SPECIAL (1): Christine Syracuse

❝Fetele mari plâng atunci când inimile li se frâng.❞

—Dumnezeule, Hades, nu mai alerga! O să cazi!

Băiețelul nu o ascultă, iar Christine Syracuse oftă înfrântă, încercând să țină pasul cu nemernicul acela mic care fugea de mama focului ca să fie scutit de baia de seară. Râsetele lui răsunau de-a lungul coridoarelor din conac iar Christine, în acea rochie vaporoasă, abia putea să îl mai urmărească. Presată de timp și de ideea că apa din cadă urma să se răcească, tânăra femeie se opri în capul scărilor ce duceau la următorul etaj, trăgându-și sufletul. Micuțul Hades Morgenstern bocănea pe scări, ținându-se de blustradă ca să nu-și piardă echilibrul.

—Nu îți mai citesc povești de noapte bună! îl amenință Christine, iar băiatul, ca și cum o forță magică l-ar fi făcut brusc să se răzgândească, se întoarse pe călcâie și renunță la ideea de a mai urca restul de scări până în capăt.

—Dar nu îmi place să fac baie! se plânse el, așezându-se bosumflat jos, deși își murdărea pantalonii albi de stofă, cei făcuți special de Adell, croitoreasa familiei.

—Ei bine, îi spuse Christine înțelegător, tinerii domnișori trebuie să facă baie.

Urcând cu pași fermi scările până la el, tânăra se aplecă și-l ridică în brațe. Hades, cu mâinile lui subțiri pline de zgârieturi și vânătăi de la sutele de boacăne pe care le făcuse, reuși să se prindă de gâtul ei. Christine îi zâmbi iar băiatul încă nefericit se strâmbă la ea, ochii lui negrii ca tăciunele privind fix spre privirea ei la fel de întunecată. Se părea că micuțul Morgenstern moștenise ceva și din ramura familiei Syracuse.

—Nu vreau să fiu un tânăr domnișor, mormăii el, ascunzându-și capul la pieptul mătușii sale. Vreau să fiu ca Fritz, el are voie să se murdărească și să se joace toată ziua.

—Fritz nu poate fi altfel, veni răspunsul tinerei femei, care îi mângâie înțelegător buclele negre, cât timp se îndreptau spre baie. Cum nici tu nu poți fi altfel. Fiecare are destinul lui, Hades.

Copilul tăcu iar Christine încercă să-și stăpânească dorința de a ofta. Închise pentru o secundă ochii și strânse ușurel trupușorul pe care brețele ei îl apărau. Lumina lunii intra pe geamurile ce împrejmuiau conacul Syracuse iar servitorii începuseră să aprindă candelabrele cu lumânări. Hades își folosea degetele subțiri ca să se joace cu dantela ce atârna de rochia mătușii sale, blodogănind cuvinte pe care doar el le înțelegea. Totuși, Christine era mai mult decât fericită să-l vadă astfel, fericit în lumea lui și cât mai departe de crudul adevăr, adevăr din cauza căruia avea să sufere odată și odată.

—Știai că Ron și restul au ajuns astăzi aici? o întrebă Hades când intrară în baie, unde aburul acoperise oglinda și restul pieselor de mobilier.

—Am auzit, răspunse Christine, așezându-l pe marginea chiuvetei, pe un blat din lemn de cireș, ca să-l poată dezbrăca.

—L-am strigat dar nu mi-a răspuns. Crezi că e supărat pe mine? Ron mereu pare supărat pe mine.

Christine se opri din împachetat bluza pe care i-o dăduse băiatului peste cap. Îl privi pe Hades iar băiatul încercă să se acopere, ca și cum nu era a suta oară când tânăra femeie îi făcea baie. Lăsând haina deoparte, Christine zâmbi și îl ciupi de vârful nasului, apoi îl descălță.