Șeful meu blestemat

Prolog

Mirosul de sânge se prelinge pe lângă mine cu o precizie usturătoare. Cu capul întors, observ cum râul roșu se întinde șiroaie, curgând încet, în valuri scurte. Totul duce spre nicăieri. Se amestecă în zăpada care începe să se topească sub trupul meu, colorându-i albul în roșu.
Obrazul îmi este lipit de beton, însă nu simt nicio durere. Trupul îmi este paralizat. Un singur junghi îmi săgetează tâmpla, dar și acela este insignifiant.
Mă uit spre mâna inertă, de parcă aș avea timp o veșnicie să o fac. E plină de sânge... și văd cum acesta a intrat în fiecare cută a pielii mele sau poate, de acolo, iese. Nu-mi dau seama. În același timp, văd cum aburul ce îmi iese din gură se amestecă printre fulgii de zăpadă, confirmându-mi faptul că încă mai respir.
Întunericul care îmi cuprinde mintea nu îmi este necunoscut, ba dimpotrivă, îl știu prea bine. Îl iubesc și îl urăsc în același timp.
Gândurile îmi fug în toate părțile, idei, emoții, amintiri. Vor să mă acapareze.
Doar că nu vreau să mă gândesc la nimic. Nici la trecut, nici la prezent și nici la viitor. Știu cum să le blochez și nu le dau voie în minte. Nu vreau să am niciun regret. Poate că ar trebui, dar aleg să nu.
Îmi aud numele din nou. Cineva mă strigă, așa că îmi conving privirea să se mute spre silueta care aleargă spre mine, dar totul este într-o ceață densă. Fiecare clipire, fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă se întâmplă atât de încet, încât liniștea asta începe să mă consume.
Închid ochii și abia acum las câteva lacrimi să-mi alunece pe față.
Îmi simt pieptul cum se înalță brusc, într-o disperare ciudată de a-și lua aer, dar în următoarea secundă liniștea se instalează brusc, iar eu cad...

Deschid ochii și trag aer în piept. Văd tavanul apartamentului, ceasul, mâna amorțită, întunericul din cameră.
E ora patru dimineața.