ASHVEIL

Prolog

Aren Pov

Sabia îmi alunecă din palmă.
O prind înainte să atingă pământul.
Sângele îmi făcea mânerul atât de alunecos încât abia îl mai puteam ține.
Îmi schimb priza.
Două degete nu mă mai ascultau.
Destul.
Mai aveam nevoie doar de celelalte.
Îmi ridic privirea.
Fumul acoperea aproape tot câmpul de luptă. Printre el zăream doar frânturi: un steag rupt, un cal fără călăreț, oameni care continuau să lupte deși abia se mai țineau pe picioare.
Linia noastră încă rezista.
Asta era suficient.
În fața mea, Generalul Nyxveil își îndreptă umerii și ridică sabia.
Respira greu.
Prea greu.
Încerca să ascundă asta.
Nu suficient de bine.
Zâmbi.
Nu atacă.
Mă obligă pe mine să o fac.
Bun.
Înseamnă că încă mă respecta.
Își ținea sabia sus, cu vârful ușor înclinat spre mine.
O gardă sigură.
Prea sigură.
Îi urmăresc respirația.
Patru inspirații scurte.
Una lungă.
Oboseala începea să-i dicteze ritmul.
Nu știa că îmi arătase deja cum avea sa moara
Din nou.
Același obicei.
De fiecare dată înainte să lovească.
Îl memorasem.
Acum trebuia doar să mai trăiască suficient cât să-l folosească împotriva lui.
- Atâția ani v-ați numit Conducătorii Regatului Ashborne... spuse cu un zâmbet obosit. Și uite cum apune ultimul dintre voi.
Nu-i răspund.
Vorbea prea mult.
Oamenii care cred că au câștigat fac mereu asta.
Sabia lui porni spre mine.
Metalul izbi metalul.
Impactul îmi urcă până în umăr.
Brațul drept protestă imediat.
Îl ignor.
Mai făcu un pas.
Eu cedez unul.
Încă unul.
Destul cât să creadă că mă împinge.
Destul cât să uite că eu alegeam direcția.
Lama lui coborî din nou.
Mai repede.
Mai hotărât.
Îi întâmpin lovitura.
Oțelul scrâșni între noi.
Brațul îmi amorți până în umăr.
Nu din cauza forței.
Din cauza rănii.
Îmi retrag sabia cu o fracțiune de secundă prea târziu.
Vârful lamei lui îmi zgârie armura și îmi taie pielea de pe coaste.
Căldura sângelui îmi pătrunde imediat sub platoșă.
Încă o rană.
Nu conta.
Durerea nu schimba rezultatul unei lupte.
Doar greșelile.
Nyxveil zâmbi mai larg.
- Obosești.
Avea dreptate.
Picioarele îmi deveneau tot mai grele.
Respirația îmi ardea în piept.
Privirea începea să mi se încețoșeze.
Dar el nu privea unde trebuia.
Îmi urmărea sabia.
Eu îi urmăream umerii.
Își ridica umărul drept înaintea fiecărei lovituri puternice.
Atât de puțin încât aproape că nu se vedea.
Aproape.
Îmi mut privirea spre picioarele lui.
Piciorul stâng.
Din nou.
Întotdeauna primul.
Un războinic își poate schimba stilul.
Mai greu își schimbă instinctele.
Mai făcu un pas.
Eu mă retrag.
Încă unul.
Noroiul îmi ajunge aproape de gleznă.
Perfect.
Aici îl voiam.
Nyxveil râse.
Un râs scurt.
Convins.
- Fugi.
Nu.
Îl conduceam.
Noroiul îmi încetinea pașii.
Lui îi dădea încredere.
Mai făcu încă un pas.
Apoi încă unul.
Sabia lui coborî într-o ploaie de lovituri.
Le blocam din reflex.
Fiecare impact îmi zguduia brațele.
Fiecare pas înapoi îl făcea să creadă că se apropie de victorie.
Ridică lama și o opri pentru o clipă.
Zâmbea.
- Crede-mă... îți fac un serviciu.
Își roti sabia printre degete.
- Nu ai fi putut purta greutatea coroanei dacă nu o poți purta pe cea a sabiei.
Tac.
Vorbele nu schimbau nimic.
Respirația, în schimb...
Da.
Pieptul i se ridica tot mai repede.
Brațele îi coborau o clipă prea mult după fiecare lovitură.
Oboseala nu mai putea fi ascunsă.
Încă puțin.
Atât îmi trebuia.
Atacă din nou.
Lama lui îmi alunecă pe lângă obraz.
Simt cum îmi taie pielea.
O picătură de sânge îmi cade pe buze.
Nu o șterg.
Nu-mi permit.
Fac încă un pas înapoi.
Terenul se schimbă sub cizmele mele.
Noroiul dispare.
Pământ tare.
Exact unde voiam.
Pentru prima dată în ultimele minute...
Nu mă mai retrag.
Observ.
Surpriza îi străbate chipul doar pentru o clipă.
Destul.
Ridică sabia deasupra capului.
Prea sus.
Cotul drept rămase descoperit.
Greșeala pe care o așteptam.
Lama porni spre mine.
Nu mă mișc.
Încă nu.
O clipă.
Atât.
În ochii lui apăru aceeași certitudine.
Credea că lovitura asta avea să încheie războiul.
Exact asta voiam să creadă.
În ultima fracțiune de secundă îmi mut greutatea pe piciorul drept.
Lama lui îmi trece atât de aproape încât îi simt vântul pe obraz.
Oțelul lovește pământul.
Pentru prima dată în tot duelul...
Garda lui dispare.
Nu ezit.
Sabia mea pornește înainte.
Nu spre piept.
Prea evident.
Sub braț.
Printre plăcile armurii.
Singurul loc rămas descoperit.
Simt lama cum pătrunde.
Întâlnește rezistență.
Apoi cedează.
Respirația i se oprește.
Ochii i se măresc.
Nu de durere.
De uimire.
Nu înțelesese.
Nici acum.
Îmi răsucesc sabia.
Îi simt genunchii cedând înainte să-i văd.
Mâna îi caută instinctiv rana.
Prea târziu.
Își scapă sabia.
Metalul lovește pământul cu un zgomot sec.
Pentru prima dată după zile întregi de luptă...
Se făcu liniște.
Nyxveil căzu în genunchi.
Încă mă privea.
Nu era ură în ochii lui.
Nici teamă.
Doar neîncredere.
Ca și cum încerca să înțeleagă când pierduse cu adevărat.
Îi susțin privirea.
Aștept.
Apoi observ ceva.
Reflexia din ochii lui se schimbă.
Câmpul de luptă dispare.
Fumul.
Flăcările.
Soldații.
Toate se risipesc.
În locul lor...
Chipul unei fete.
Tânără.
Părul îi era purtat de un vânt pe care eu nu-l simțeam.
Mă privea.
Nu pe el.
Pe mine.
Clipesc.
Imaginea se sfărâmă.
Lumina din ochii lui se stinge.
Trupul îi cade în noroi.
Pentru o clipă, nimeni nu se mișcă.
Privirile soldaților se opresc asupra trupului căzut.
Apoi, din rândurile armatei mele, izbucnește primul strigăt de victorie.
Încă unul.
Și încă unul.
În câteva clipe, întreg câmpul de luptă răsună de uralele oamenilor mei.
Eu nu le răspund.
Încă mă uit la omul pe care tocmai îl ucisesem.
Și mă întreb dacă fata aceea fusese doar o nălucire.
În aceeași clipă, undeva deasupra norilor, cineva deschise ochii.
Credea că mă avea.
Nu era primul.