Dramă în teatru

Actul I

"Voinţa de a birui o pasiune nu este la urma urmei altceva decât voinţa uneia sau mai multor pasiuni. "

- Friedrich Nietzsche

Oh, ce viață au actorii! Își petrec toată ziua citind interminabilul scenariu al piesei de teatru, sprijiniți de spătarul dur al scaunului și sorbind din cafeaua de o aromă intensă și ademenitoare. Dacă ar fi recompensați pentru efortul depus, măcar cu un strop de tihnă! Dacă ar fi privați de repetițiile succesive, dar... știți cum se spune din bătrâni - repetiția este mama învățăturii. Învățătura a cui mama este în acest caz?

- Domnișoară Ophelia, cafeaua vă este servită.

Glasul subțire al slujitoarei loiale mă trezi din introspecția chinuitoare. Mi-am întins mâinile obosite spre platoul deasupra căruia se afla ceașca, dar aceasta mi le îndepărtă, atenționându-mă.

- Aveți grijă, domnișoară. Băutura este încă fierbinte. O să vă ardeți.

- Oh, Astrid! A câta cafea este pe ziua de azi? Mă descurc...

- Mă scuzați pentru deranj. Am să mă retrag.

- Mulțumesc! Astrid?

- Da?

Femeia se întoarce, privindu-mă cu duioșie.

- Mi-ar plăcea să mi te adresezi, folosind pronumele "tu". Nu vreau să mă simt superioară ție în vreun fel. Te respect mult!

- Am înțeles, Ophelia.

Astrid Reginald s-a retras sfioasă din încăpere. Este slujitoarea și prietena mea cea mai bună. Mi-a fost alături, încă de când am devenit pasionată de artă, de actorie, de scenă și de literatură. M-a îngrijit și s-a ocupat de educația mea, devenind și o guvernantă iscusită. Acum face parte din familie. Mă însoțește mereu la piesele de teatru, fiind susținătoarea mea necondiționată și făptura care mă încurajează în repetate rânduri și nu mă lasă să renunț niciodată. Pe scenă, parcă este trup și suflet cu mine.

Ea este de o frumusețe rară, nefiind conștientă de acest aspect. Deseori, își închide frământările în cutiuța sufletului, simțindu-se inferioară. În adâncul inimii ei mari, este o fire luptătoare, care a trecut prin multe greutăți pentru a supraviețui. Trecutul o bântuie neîncetat, nelăsând-o să se odihnească nici măcar o clipă.

A fost singura fiică a unor refugiați, care au fost prinși și executați. Era o copilă pe atunci și nu își mai amintește fiecare detaliu. Singurul lucru pe care nu îl poate uita este faptul că, în fuga lor pe viață și pe moarte, părinții ei au fost găsiți și luați cu forța din corturile în care se adăposteau. Astrid dormea atunci. Căutătorii nu au văzut-o din cauza întunericului, fiind așezată chiar în colțul cortului și acoperită cu o plapumă călduroasă.

Următoarea zi, a fost găsită de către doi turiști și dusă într-un centru special pentru copiii abandonați. O familie iubitoare i-a oferit un cămin stabil, dar chiar înainte de a împlini vârsta de optsprezece ani, s-a emancipat și a început să își caute de lucru pe post de bonă. Părinții mei au zărit-o într-una dintre lungile lor plimbări cu trăsura și au adus-o acasă, pentru a-i testa abilitățile. Am îndrăgit-o imediat și între noi s-a creat o conexiune puternică.