Copilul padurii

Capitolul 1 - Întoarcerea la rădăcini (Mara)

Am trecut de indicatorul ruginit „Bine ați venit în Valea Trestiilor" cu o senzație ciudată în stomac – ca și cum un nod vechi, de ani de zile, s-ar fi strâns și mai tare. Drumul era la fel de prost cum mi-l aminteam: plin de gropi, cu salcâmi înclinați deasupra ca niște bătrâni cocoșați de timp.

Drumul către sat era același — strâmt, plin de serpentine, cu margini mâncate de timp — și totuși, ceva în el o făcea pe Mara să simtă că nu mai e la fel.
Nu știa dacă era din cauza celor zece ani de absență sau pentru că, de data asta, bunica ei nu mai era acolo, așteptând-o pe bancă, cu ceai cald și acel zâmbet tăcut care îi spunea: „Orice-ar fi fost, ești acasă."

Mara strânse volanul mai tare. Ploaia începuse ușor, ca o amintire.

— Aiurea... acasă, zise încet, pentru ea însăși.

Nici nu-și mai amintea exact când încetase să simtă că locul ăla îi aparține. Poate în ziua în care fugise fără să privească înapoi. Poate chiar înainte, când începuse să simtă că oamenii o privesc ciudat, că șoptesc după ea pe uliță.

Că nu e „una de-a lor".

Satul era mic, prea mic ca să ascundă ceva cu adevărat, dar totuși plin de tăceri apăsătoare. Oamenii nu uită, dar nici nu vorbesc. Se uită lung, pleacă privirea și trag perdelele. Îmi amintesc perfect senzația aceea când treceam pe uliță și simțeam ochii în ceafă.

Copilăria mea a fost un amestec straniu de liniște și frică. Liniștea din casă – bunica nu era genul care să vorbească mult. Îmi dădea ceai de mentă, îmi pieptăna părul dimineața, îmi lăsa scrisuri pe masă când pleca la biserică, dar nu m-a întrebat niciodată ce simt, iar eu nu i-am spus.

Iar acum

A murit. Și nici măcar n-am fost acolo.
Bunica ei — femeia care îi ținuse loc de mamă, de tată, de tot — murise singură, într-un pat vechi, într-o casă tăcută.
Mara își mușcă buza. Nu plângea. Nu putea. Nu încă.

Ai fugit, și acum te întorci doar pentru ce a rămas.
Dar ce mai rămăsese? O casă dărăpănată, niște vecini care probabil nici nu o mai recunoșteau și o groapă proaspătă la marginea cimitirului.

Ai fugit fiindcă știai. Sau ai simțit. Ceva. Ceva întunecat. Ceva ce nimeni n-a vrut să-ți spună vreodată.
Poate n-a fost doar copilărie. Poate n-au fost doar vise urâte.

Îmi amintesc si acum... Era noapte, și afară bătea vântul. Mă trezisem ca să beau apă. Pe fereastră, înspre grădină, am văzut-o pe bunica vorbind cu cineva. Nu i-am văzut fața. Doar o siluetă mare, un bărbat. Apoi o lumină s-a stins și dimineața, bunica avea sânge uscat pe marginea hainei.

Nu am întrebat.

Am știut, pur și simplu, că nu trebuie.

După acel moment, ceva s-a schimbat. Eram mai tăcută, mai retrasă. Începuseră să apară și bârfele în sat – că fata Anei e „ciudată", că mă uit „prea insistent" la oameni, că am ceva în sânge care nu e curat.

Adevărul e că m-am îndrăgostit la paisprezece ani de Alex, băiatul popii, și când lumea a aflat, a fost de parcă am comis un păcat de neiertat. Ne-au despărțit brutal după un an, iar bunica a zis doar „Așa e mai bine. Nu e cum crezi tu", după care mi-a pus bagajul în tren și m-a trimis la liceu în oraș.

„Ai sânge de oraș", mi-a spus.

Dar eu știam: mă alungau, iar eu fugeam. Nu doar de sat. De ce văzusem. De ce nu voiam să accept.

Acum sunt înapoi. Și ceva îmi spune că satul n-a uitat nimic. Și nici nu iartă.

Satul era aproape neschimbat, cu garduri strâmbe, căpițe de fân lăsate în voia ploii și câini care lătrau fără motiv.
Pe marginea drumului, o femeie în vârstă o privi lung, neîncrezătoare. Apoi își făcu cruce.

Mara încetini mașina. Inima îi bătea neregulat.

Casa era tot acolo, la marginea pădurii, cu obloanele trase ca niște pleoape închise peste o amintire nedorită. Dacă nu ar fi fost vopseaua decojită de pe gardul de lemn și peretele casei, Mara ar fi putut crede pentru un moment că timpul a stat în loc. Nimic nu se schimbase și totuși, nimic nu mai era la fel.
Nu ieși imediat din mașină. Se uită spre casă, spre pomii bătrâni din curte, spre banca unde bunica își bea cafeaua în fiecare dimineață.

Nimic nu părea viu.

— Bunico, am venit!

Dar nimeni nu o aștepta. Nici ceai, nici zâmbet.
Doar tăcerea unei case care nu mai avea suflet. Respiră adânc și, făcându-și curaj, a ieșit din mașină pășind cu pași grei spre curtea neîngrijită.

Mirosea a fum vechi și a mucegai, iar curtea era invadată de urzici. Am lăsat bagajul jos și am privit în jur – același nuc, aceiași pași care scârțâiau sub mine, ca și cum bunica mă aștepta încă.

Bunica Ana.
Mi-e rușine s-o recunosc, dar nu mai știu când i-am vorbit ultima oară. Era o femeie tăcută, dar cu privirea aceea care pătrundea dincolo de cuvinte. M-a crescut după ce mama a murit. Era severă, dar în felul ei, m-a iubit. Iar eu am plecat fără să privesc înapoi.

Acum sunt aici. Ea e moartă. Și ceva nu e în regulă.

M-am dus direct în spatele casei, unde obișnuiam să-mi construiesc „adăpostul secret" sub scândurile vechi ale cotețului. Nici nu mai există cotețul, doar niște bucăți de tablă ruginite și urme de paie ude. Când eram mică, acolo îmi ascundeam cărțile, jurnalul și visele. Eram convinsă că voi pleca într-o zi și nu mă voi mai uita înapoi. Și am plecat, dar iată-mă înapoi acum.

Mara intrase în casă și se întinse în patul vechi, cu așternuturi care încă purtau mirosul discret de levănțică și ceai. Vântul fluiera printre scânduri, iar casa trosnea din când în când, ca un animal bătrân care își întinde oasele.

„Totul pare mai mic acum. Și mai gol. Și totuși, ceva respiră aici... Ceva ce n-a plecat."

Închise ochii, amintindu-și de bunica care acum nu mai era. Mirosul ei persista în așternuturi și așa, cu ochii închiși, își imagină pentru o secundă ca ea încă era acolo, mângâindu-i cu drag părul. O lacrimă îi curse pe obraz în timp ce se lăsa pradă somnului, iar o ceață groasă care urcă de jos în sus, îi îneacă membrele, apoi gândurile.