Memoria unei inimi

I - Un ajutor bine-venit

- Da, sigur că pot face asta, îi spuse domnul, scoţând imediat telefonul său mobil din buzunarul sacoului şi formă numărul serviciului de urgenţă.

În timp ce aştepta ca cineva să-i răspundă, o privi pe femeie şi o văzu cum se chirceşte din nou, scoţând şi un mic geamăt de durere. Închise telefonul şi se lăsă pe vine, pentru a o putea privi și îi spuse:

- Doamnă, cred că cel mai bine, în starea în care sunteţi, ar fi să vă duc chiar eu la spital. Maşina mea este aproape şi cu siguranţă vom ajunge mult mai repede, decât dacă am suna la salvare şi am aştepta-o aici.

- Aveţi dreptate şi v-aş rămâne veşnic recunoscătoare dacă m-aţi ajuta în felul acesta.

- Atunci, haideţi, să nu mai pierdem vremea! Puteţi merge? o întrebă el ridicându-se în picioare.

- Da, cred că pot, îi răspunse aceasta în timp ce se ridică cu dificultate de pe bancă, iar el cu o atitudine grijulie o prinse de braţ, susţinând-o, apoi se oferi să-i ţină şi poşeta.

După ce a pornit maşina şi au plecat în grabă, bărbatul o întrebă:

- Vreţi să mergem la un spital anume?

- Nu, nu contează, de fapt, la cel mai apropiat, răspunse ea cu efort din pricina durerii ce devenea şi mai insuportabilă și îngrijorătoare.

- Vreţi să vă sunaţi familia sau eventual soţul? Vă pot ajuta, vorbesc eu dacă dumneavoastră nu vă simţiţi în stare şi le explic situaţia.

- Nu, mulţumesc, tot ce vreau este să ajung la spital, cât mai repede, îi răspunse femeia cu faţa schimonosită de senzaţiile neplăcute, abţinându-se cu greu să nu scoată un nou geamăt.

Ajunşi la cel mai apropiat spital de urgenţă, după ce la vreo două semafoare nu a mai contat pentru şofer că aveau culoarea roşie, bărbatul o însoţi până în incinta spitalului, deşi ea îi spusese că nu este nevoie, pentru că oricum o ajutase foarte mult. La recepţia spitatului, unde se făceau primirile de urgenţă, o domnişoară îi luă datele personale trecându-le pe o fişă şi văzând-o însărcinată o întrebă dacă conform calendarului trebuie să nască. Aceasta îi răspunse că în mod normal nu, deoarece sarcina are doar douăzeci și cinci de săptămâni, iar la ultimul consult totul se prezentase bine. După acest dialog şi după completarea fişei, o rugă pe pacientă şi pe însoţitorul ei să ia loc şi să aştepte în sala de aşteptare, spunându-le că imediat va sosi un doctor care se va ocupa de ea.

După ce s-au aşezat, doamna îşi privi salvatorul cu amabilitate şi cu ochii plini de recunoştinţă, îi zise:

- Nu este nevoie să mai rămâneţi, oricum deranjul dumneavoastră a fost destul de mare şi nu ştiu cum voi putea să vă răsplătesc pentru el, dar nu este cazul să vă mai pierdeţi timpul cu mine, aici.

- Mai rămân puţin şi oricum nu mă grăbesc să ajung nicăieri. Şi în plus, nu vă pot lăsa aşa, în condiţiile astea. Dacă tot m-am deranjat să vă aduc aici, vreau să mă asigur că deranjul meu nu a fost de prisos. Voi pleca în momentul în care vă va prelua un doctor, îi zise el cu un zâmbet larg afişat pe chip.

- Vă mulţumesc mult!

După trecerea a vreo zece minute, în care nu se observă nici urmă de vreun doctor disponibil să se ocupe de ea, bărbatul, ce era aşezat pe scaunul de lângă viitoarea mămică, îşi îndreptă capul privind-o şi o întrebă cu o îngrijorare sinceră:

- Cum vă mai simţiţi?

- Parcă ceva mai bine, durerile s-au mai ameliorat, nu mai au aceeaşi intensitate. Dar tot doresc să cunosc cauza lor, îi răspunse ea încercând să-i zâmbească, cu o voce şi o înfăţişare ce contraziceau în mod evident vorbele ei ce afirmau amelioarea durerii.