Împreună

Începutul

În momentele de genul ăsta, bucuria de a avea căldură înăuntru aproape îmi ia gândul de la foamea care mă apasă. Dacă foamea nu ar fi fost însoțită de amețeală, slăbiciune și tristețe continuă, aproape că nu ar fi contat. Dar corpul meu simte fiecare gram de lipsă, iar stomacul meu se plânge cu zgomote care par să umple camera.

Au trecut două zile de când am terminat ultima conservă de mâncare: 200 de grame de porumb. Nu a fost bun, nu mi-a umplut burta, dar simplul fapt că am avut ceva de mestecat a fost suficient, până acum cel puțin. Mă uit la recipientul gol și simt o combinație de satisfacție și frustrare, satisfacție pentru că am avut ceva, frustrare pentru că nu mai e nimic de mâncat în apropiere.

Am ajuns în punctul în care nu mai pot amâna: trebuie să merg să caut provizii iar. Viscolul de afară m-a făcut să evit acest lucru esențial pentru starea mea de bine. Deși am sperat toată săptămâna să se oprească, zăpada crește în fiecare zi, iar gerul de afară e greu de îndurat. „Măcar am căldură înăuntru", îmi zic, în timp ce mai adaug un buștean în foc. Focul trosnește și scânteile se ridică spre tavan, lăsând în aer un miros cald, lemnos, care contrastează puternic cu frigul de afară.

Cu greu îmi adun energiile și încep să mă îmbrac cât de gros pot. Fiecare strat de haine îmi adaugă o ușoară rigiditate, dar îmi oferă protecția necesară. Încerc să păstrez mobilitatea necesară pentru a traversa stratul gros de zăpadă care-mi ajunge până la genunchi. Îmi pun ghiozdanul în spate: conține un termos cu ceai de mentă fiert, o lanternă, un pulover gros de rezervă și chibrituri. Îl simt greoi, dar nu am de ales; fiecare obiect are importanța lui.

Înainte să ies pe ușă, mă uit încă o dată în cameră. Focul se va stinge fără mine, și nu va fi o bucurie să-l reaprind la întoarcerea mea. Singurele chestii comestibile rămase sunt plantele uscate care atârnă pe perete, lângă șemineu. Patul meu parcă râde, știind că în seara asta e posibil să nu mai fie ocupat de mine. Nu e mult, nu e luxos, dar pentru mine e suficient, deși pereții îmbacsiți de fum îmi creează uneori o jenă - ce ar fi zis alții dacă ar fi văzut unde stau. Râd. Nu trebuie să-mi fac griji; nu mai există alții, sunt singurul rămas.

Spațiul meu se află la marginea orașului. Am de mers cam patru kilometri până în oraș, unde voi căuta provizii. Data trecută nu am reușit să intru în prea multe magazine, dar acum nu am de ales. Albul domină peisajul, o linie lungă care se întinde cât vezi cu ochii; așa aș descrie strada pe care trebuie să merg. Ah, ce mi-aș fi dorit o bicicletă acum, dar cu zăpada asta nu mi-ar fi fost de folos. Macar de-ar fi mers una dintre mașinile abandonate; poate ar fi mers cu ceva reparații, dar nu sunt în stare să le repar. Trebuie să mă mulțumesc cu picioarele mele subțiri și slăbite, care vor face febră musculară până mă întorc.

Fiind iarnă, singurele animale din preajmă sunt ciorile; le aud parcă râzând de mine din când în când, dar îmi continui drumul pas cu pas. Afundat în gânduri, fără să-mi dau seama, ajung în zona periurbană, unde apar case. Toate arată la fel, cu pătura de zăpadă care le acoperă; unele sunt mai înalte, cu garduri mai mari. Oameni bogați stăteau în ele, gândesc, dar nu mai contează cine a fost mai bogat; toți au sfârșit la fel.

Îmi amintesc cum, înainte de pandemie, străzile erau pline de mașini, oameni care alergau, copiii care țipau. Acum, totul e tăcere. Singurul sunet e crăpătura zăpezii sub pașii mei și uneori câte un geam spart care se scutură în vânt. Atmosfera e ireală, aproape de vis sau coșmar, nu sunt sigur care dintre ele.

După câteva minute ajung aproape de Lidl-ul la care am fost ultima dată în căutare de provizii. Știu prea bine că nu a mai rămas nimic acolo. În primele luni de pandemie, magazinele mari au fost primele atacate și golite de mulțimile de oameni care, la fel ca mine acum, simțeau foamea. Fiecare lucru comestibil a explodat în preț odată ce s-a impus carantina.

Oamenii au rămas fără locuri de muncă, banii nu au mai curs, guvernele au căzut. Decizia de carantină nu o pot judeca — ce altceva era de făcut? Acum trei luni, oamenii din toată lumea au început să se îmbolnăvească și să moară rapid. Nimeni nu știa de ce sau cum se putea trata, așa că Națiunile Unite au impus carantina peste tot globul. Carantina, după cum am spus, doar a înrăutățit lucrurile. Morțile nu au încetat, ci s-au accelerat, iar anarhia s-a instalat pretutindeni. Pământul a fost golit de oameni.

După Lidl, urmează Kaufland, dar nici aici nu mai găsesc nimic. Încet, merg pe mijlocul drumului până ajung în fața fostului liceu — Azur. Aici mi-am petrecut patru ani din viață; acum e o clădire abandonată. Brazii din față sunt mari și acoperă mare parte din fațadă. Mă uit cu nostalgie și continui drumul; nu mai e mult până la Kaola, locul unde trebuie să caut provizii.

La începutul pandemiei, magazinele mici s-au închis primele și nu au fost niciodată golite. Oamenii nu ar fi avut timp să le găsească — toți pierind în șaizeci de zile de la primul caz detectat.

Kaola, magazinul în care am lucrat o zi, e în fața mea. Mă îndrept spre el și încerc să deschid ușa; evident, e încuiată. Trebuie să intru. Mă uit în jur — trotuarul are alte locuri unde pot pătrunde. Imediat după Kaola e un magazin de haine, urmat de fostul Vodafone și Spartan, un fast-food la care nu am mâncat niciodată; să mă duc singur era prea greu pentru mine.

Ceva în mine mă împinge să caut o intrare cu orice preț. Ușa din față e încuiată, dar trebuie să existe o ușă de rezervă. Fulgi de zăpadă cad continuu în timp ce mă învârt în jurul clădirii. Alte uși nu mai sunt; geamul e de termopan și nu am nicio șansă. Trebuie să caut în altă parte.

Ai fi spus că, odată cu dispariția tuturor, fiecare casă sau clădire așteaptă să fie explorată. Dar explorarea e mai grea decât credeam. Renunț la Spartan și continui drumul pe alee. Ajung la florărie, la stația unde așteptam autobuzul. Mă apropii de geam să mă uit înăuntru: vitrina cu patiserie e goală, dar dacă găsesc ceva comestibil în spate, nu ar trebui să fie expirat încă. Un sunet familiar se aude când ciocnesc în geam. Sticlă. O pot sparge — nu e termopan.

Am reușit, am spus cu voce tare după ce cioburile geamului au căzut pe jos, după ce aruncasem un pietroi găsit în apropiere cu câteva momente în urmă.

Înauntru, mirosul era de aer stătut și praf, ca în majoritatea clădirilor după o lună de abandon. Trec de caserie și intru în bucătărie, aproape că mă împiedic de o mătură căzută pe jos.

Un frigider cu sucuri. Pe jumătate plin, dar destul de multe încă rămase înăuntru. Chiar dacă nu stau la rece, nu sunt stricate, dar cola și Pepsi nu îmi vor ține de foame. Voi lua câteva înainte să plec, dar mai întâi trebuie să verific congelatorul și frigiderul mare.

În frigider sunt destul de multe produse, dar mirosul de stricat e puternic. Răscolesc printre pungile de legume și cartofi stricați. „De aici trebuie să vină mirosul", mi-am zis, dar nu aveam dreptate. Am descoperit asta imediat ce mi-am ridicat capul și am inhalat puțin din oroarea de miros a unui recipient cu sos.

Scârbit și pe bună dreptate, m-am uitat în cutiile din capătul frigiderului și am găsit... chifle? „Mai bine decât nimic", am spus, înainte să văd că sunt expirate. Le miros și nu simt ceva care să mă oprească să iau două pungi.

Intrasem în congelator cu speranțe mai mari, dar mirosul de carne stricată mi-a lovit imediat nasul. Cu cele două pungi de chifle în ghiozdan, mai e loc doar de două sticle de suc.

Zăpada scârțâia sub pașii mei, iar vântul îmi tăia fața ca o lamă subțire. Ghiozdanul apăsa pe umeri, dar simțeam cum adrenalina mă ținea în mișcare. Înaintam cu privirea lipită de sol, încercând să disting orice semn de viață între clădirile înghețate, ferestrele lor sparte și zidurile scorojite. Fiecare respirație aburindă mi se amesteca cu aerul rece și cu mirosul de zăpadă proaspăt căzută.

Și atunci l-am auzit.

Un murmur slab, aproape pierdut în vânt. M-am oprit, încercând să-mi dau seama dacă îl inventam sau era real. Sunetul s-a repetat, mai clar: un gemet slab, dar cu o urgență care mi-a întors stomacul. M-am apropiat cu pași încetiniți, inima bătându-mi accelerat. Printre clădirile părăsite și un automobil abandonat, l-am zărit.

Am înghețat. Nu îmi venea să cred.