UN PAS IN ÎNTUNERIC

Intro

Flashback

Am fugit cât m-au ținut picioarele. Nu mai vedeam și nu mai auzeam pe nimeni. Tocurile astea nu mă ajutau deloc. Privesc în jur și sper doar să nu mă găsească. Să nu mă mai găsească niciodată.

Când ajung într-un colț mai întunecat al străzilor străine mie, îmi apuc pantofii și îi arunc. Mult mai bine.

Caut cu disperare un taxi și mă urc aproape forțat în el. Îi dau adresa casei mele. Trebuie să îmi văd familia. Ei mă vor ajuta, ei mă vor înțelege. Nu mai am unde să mă duc. Nu mai am încotro.

Inima mi-e zdrobită, iar creierul nu mai funcționează. Tot mecanismul de gândire s-a evaporat cu o singură replică:

„Sunt însărcinată."

Îmi pun mâinile la urechi. Nu vreau să aud așa ceva. Îmi strâng ochii și îmi țin respirația.

— Domnișoară, vă simțiți bine? aud vocea îngrijorată a șoferului.

Deschid ochii brusc și îi întâlnesc privirea în oglindă. Cel mai probabil crede că sunt nebună.

— Da, da, sunt bine... murmur, iar șoferul își întoarce privirea spre drum.

Ajunsă la poartă, o deschid în fugă și, cu picioarele goale, alerg către ușa de la intrare. Bat cu pumnii atât de tare în lemnul masiv încât simt cum încheieturile îmi trosnesc la contact. Lovesc cu frică, de parcă fiecare secundă ar putea însemna ca Kerim să mă prindă din urmă, să mă găsească. Nu vreau să-l mai văd niciodată. Lacrimile îmi curg șiroaie, nici măcar nu mă mai obosesc să le șterg.

Ușa se deschide după câteva momente. Can apare furios, dar când ochii lui se opresc asupra mea, rămâne surprins.

— Can, cine este? întreabă Havva. Aud foșnet și mișcare în spatele lui — am trezit toată casa în miez de noapte.

— Nu este nimeni! Duceți-vă la culcare, am eu puțină treabă! strigă el peste umăr, închizând ușa brusc în urma lui.

Mă prinde de braț și mă târăște fără milă până la poartă, apoi coboară cu mine pe stradă. Nu-i pasă că asfaltul rece îmi zgârie tălpile goale.

Ajunși în spatele unei case părăsite, mă ridică brutal de umeri și mă izbește cu spatele de zidul dărăpănat.

— Îndrăznești să te întorci la noi? Să ne faci iar de rușine? Curvă nenorocită!

Nu mai aud nimic după asta. Doar sunetul sec al osului rupt — nasul meu.

Îmi duc instinctiv mâinile la nas, iar ele se umplu imediat de sânge. Prea mult sânge... Panica pune stăpânire pe mine. Respirația mi se frânge, capul îmi vâjâie.

Într-un impuls, când îl văd pe Can că își duce mâinile în păr, frustrat, profit de clipa aceea și încep să alerg. Alerg cât mă țin picioarele, cu mâna strânsă pe nas. Nici nu mă mai uit în spate. Fug orbește, doar să scap, doar să nu mă mai ajungă vreodată.

Nici nu știu cum am ajuns la cabană. Adrenalina nu m-a lăsat să simt cele aproape patruzeci de minute de drum pe jos, nici măcar durerea de nas nu m-a oprit. Știu doar un singur lucru: până aici a fost. Aici a început totul... și aici se va sfârși.

Ochii mi-au căzut pe vechea lampă de gaz de pe raft. Era prăfuită, dar fitilul încă mai păstra mirosul înțepător de petrol. Când am ridicat-o în mână, am observat palma plină de sânge. Lacrimile, care încetaseră pentru câteva clipe, au revenit năvalnic, inundându-mi privirea.

Pentru ce să mai trăiesc?

Într-o clipă de furie și disperare am răsturnat lampa pe podea. Lichidul s-a împrăștiat cu repeziciune, iar focul a mușcat imediat din lemnul uscat al cabanei.

M-am așezat calmă pe canapeaua pe care Kerim m-a atins pentru prima dată. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum focul nu mistuia cabana... odată cu mine.