Eram o reporteriță în cadrul F1, puneam întrebări piloților de formula unu, când i-a venit rândul lui Lewis Hamilton acesta nu mă scăpa din ochi avea o privire intensă ca o lama de cuțit care mă străpungea pâna în măduva oaselor.
După ce am termina...
Lewis Hamilton După ce am lăsat-o pe Raluca la ea acasă nu am plecat prea departe doar că sa nu mă vadă ,eu înca eram în zona unde locuia. Mi-am scos telefonul și i-am scris la un prieten ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ Alejandro Hey bro, mă ajuți și pe mine la o chestie? Desigur, ce vrei de la mine?
Vreau sa afli tot despre aceasta fată, o cheamă Ietter Raluca are 19 ani și locuiește pe strada (i-am spus strada) Bine vad ce pot face
Bine mersi mult Nai pentru ce ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ Am închis telefonul și am zâmbit ușor. Alejandro era genul care făcea pe detectivul și scotea informații de oriunde. Dacă cineva putea să afle tot despre Raluca, era el. Mi-am băgat telefonul în buzunar și am pornit încet pe stradă, cu mâinile în buzunare și capul plecat. Gândurile nu-mi dădeau pace. Eu ajung acasă și mă sună Alejandro -Da? Ce ai aflat? -Deci am aflat că ea este din Oradea, a terminat arhitectura dar am făcut jurnalismul ,este o mare fana formula 1, îi place să facă sala sa arate bine, are multe prietene loiale. -Deci îi place sală ,nu mă miră arată foarte bine ,mai ales...mai bine nu zic ,o sa pară că sunt pervers
După ce am aflat tot ce trebuia despre această mică reporterită, mi-am luat un Monster din frigider și am dat drumul la muzică. N-aveam chef să mă gândesc la nimic, dar evident, gândurile se țineau scai de mine. Și toate aveau același nume: Raluca.
Nu că m-aș fi îndrăgostit brusc, dar... ceva era acolo. Genul acela de femeie care nu-ți iese din cap.
M-am întins pe canapea, cu ochii închiși și inima bătând mai tare decât voiam să recunosc. Raluca. Numele ăsta îmi răsuna în minte ca un refren liniștit, dar încăpățânat. Nu era doar curiozitatea. Era ceva mai profund, ceva care nu putea fi pus în cuvinte simple. O senzație că, din toate poveștile pe care le auzisem în viață, a mea urma, în sfârșit, să înceapă. Am deschis din nou telefonul și am rămas cu degetul suspendat deasupra tastaturii. Să-i scriu? Să mă bag pur și simplu în viața ei ca un paragraf într-un text deja scris?
Am început să tastez, apoi am șters tot. :"Oare de ce îmi este așa de greu sa ii scriu" mi-am zis in gând Am renunțat să îi mai scriu și m-am pus să mă uit la ce mai am pe email.
Timpul trece și a venit a doua zi ,eu m-am dus la garajul Ferrari că sa mai facem niste teste pe mașină că sa fim sută la sută siguri că avem o victorie în aceasta zi de duminică, la un moment am simțit o prezență care se apropie și chiar am avut dreptate era Raluca era minunată în rochia aceea albă
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
(Asa era îmbrăcată Raluca) O admiram de la depărtare ,ea făcea reportajul în fața garajului meu ,eu zâmbeam și m-am dus să mă bag în reportaj.
Cameramanul a făcut un gest scurt din cap, ca și cum l-ar fi amuzat intervenția mea, dar Raluca s-a întors ușor surprinsă. Ochii ei mari, căprui, m-au fixat pentru o secundă - o secundă în care parcă totul s-a oprit. Mi-am dat seama că zâmbetul meu era deja prea larg ca să mai dau înapoi.
- Lewis Hamilton, în carne și oase, a spus ea zâmbind, cu microfonul încă în mână. Asta e o surpriză. - Nu m-am putut abține, i-am răspuns. Văd că faci treabă serioasă aici. M-am gândit că poate ai nevoie de un intervievat... special.
Raluca a râs. Nu forțat, ci sincer, cald, aproape complice. M-a întrebat ceva legat de cursă, dar eu nu-mi amintesc exact ce am răspuns. Eram prea concentrat pe felul în care îi cădea lumina pe obraz, pe cum își mișca mâinile când vorbea. Cursa devenise un detaliu de fundal.
După ce camera s-a oprit, mi-a spus:
- N-a fost deloc profesionist ce ai făcut, dar... mi-a plăcut. spune Raluca
- Atunci poate îmi dai o șansă să fiu mai profesionist la o cafea? eu zâmbesc înspre ea
A zâmbit. Era acel zâmbet care spune "știu că o să-mi placă ce urmează".
Cursa începea. Și în mijlocul tuturor sunetelor, fricii și vibrării motorului, Lewis își adunase forțele. De obicei, el era concentrat la maximum - fiecare viraj era o alegere calculată, fiecare secundă o decizie care putea face diferența. Dar azi, ceva nu mergea așa cum ar fi trebuit.
Pe turul 23, își dăduse seama că nu mai era acolo doar cu mașina și cu strategia. În acel moment, când trecea prin fața boxelor, aproape că o simțea pe Raluca în fiecare fior al volanului.
Pe măsură ce cursele avansau, le simțea prezența chiar și fără să o vadă. Nu era doar o reporteră. Era ceva mai mult. Sau poate chiar o piedică? Poate nu își dorea să se simtă vulnerabil în fața cuiva care nu îl judeca după victorii și podiumuri.
Cursa s-a încheiat cu victoria lui, dar parcă ceva nu era complet. Când a ajuns în fața interviurilor, s-a simțit gol. A fost întrebat despre cum se simte să câștige în Monaco. Toți erau în fața lui, dar el căuta cu privirea un singur lucru - pe Raluca. Căutând acea privire care ar fi făcut totul să aibă sens.
Raluca era acolo, dar nu se grăbea să îl abordeze. Își făcea treaba, întreba alți piloți, își aranja microfonul. Aștepta momentul.
După câteva interviuri, într-un colț mai retras, s-au întâlnit privirile lor pentru un moment. Nu era nevoie de cuvinte. Se vedea ca erau niște privirii intense S-a apropiat cu pași mici, ținând microfonul strâns, ca un colac de salvare. În ochii lui era ceva nou, un soi de nerăbdare caldă, amestecată cu ușurare.
- Felicitări! i-a spus cu vocea puțin mai ridicată decât intenționase. Ai fost incredibil azi.
El a zâmbit, acel zâmbet care îi făcea mereu genunchii să-i tremure, dar pe care nu-l recunoștea niciodată în cuvinte.
- A fost pentru tine, a rostit simplu. El îi făcea cu ochiul
Raluca a clipit des, ca să alunge valul de emoție care amenința să-i inunde ochii. I-ar fi plăcut să-i răspundă ceva inteligent, dar cuvintele păreau să se fi topit în bătăile inimii ei.
