Love yourself, you're all you have

Capitolul Trei

Nu era usor. Picioarele imi tremurau, miscandu-se nesigure, mainile imi cedau sub greutate iar vederea imi juca din cand in cand feste. Cu chiu cu vai, am reusit sa ma pun pe picioare, sprijinita de marginea de metal a patului.

Dar de ce ma ridicasem? Unde ma duceam, totusi?

Intr-un fel, in fundul constiintei aveam o explicatie perfect logica pentru ce faceam eu acum, doar ca inca n-o puteam accesa ca sa ma pun si eu in tema. Stiam doar ca trebuia sa ies de aici; sa caut ceva. Sau pe cineva.

Si atunci am realizat.

Mike. Mama. Tata.

Ce s-a intamplase cu ei? Mi-am stors creierii, incercand sa-mi amintesc ceva de la accident, dar n-am gasit nimic. Era ca si cum as fi fost singura implicata in dezastrul asta, chiar daca stiam ca nu era posibil. Stiu sigur ca si ei au fost cu mine... dar de ce nu-mi amintesc?

Trebuia sa-i gasesc.

Deschid usa salonului, incet si cu grija, intunericul intampinandu-ma. Ma rog sa fie vreun intrerupator pe langa usa, asa ca incep sa bajbai pe langa peretele exterior, cautandu-l. Cand il gasesc, suflu usurata. Neoanele sclipesc scurt de cateva ori, dupa care becul se porneste. O lumina alba imprastie tot intunericul, luminand o parte din culuar, orbindu-ma pentru cateva momente.

Holul era gol, lucru care ma dezamagi nespus. Cum sa aflu ce se intamplase cu ei daca n-am pe cine intreba? A naibii soarta asta.

Pornesc incet spre dreapta, rugandu-ma la fiecare pas sa iasa cineva dintr-un salon sau vreun doctor, paznic, orice, sa se mai plimbe pe aici si sa-mi iasa in cale. Era atat de liniste –cu exceptia sunetelor produse de mine- ca puteai sa auzi si un ac cum cade. Cu cat trecea mai mult timp, cu atat incepeam sa ma panichez mai tare si sa ma doara corpul mai rau.

Brusc, spitalul capata o noua imagine in mintea mea,  o scena ca dintr-un film de groaza aparandu-mi in minte. Fata-deasemenea ranita-, pe holuri, singura cu nimeni imprejur, in timp ce toti ceilalti erau morti sau urmau sa moara. Psihopatul dupa colt la receptie omorandu-si cu bestialitate ultimele victime- cateva asistente- in timp ce fata se sperie si incearca sa fuga.

Oh, da da stiu, am o imaginatie a dracului uneori. Intr-un fel, chiar nu credeam ca voi avea parte de un asemenea scenariu. Adica, sincer, nici chiar asa. Mai exista si limite pe lumea asta, ce Dumnezeu.

Totusi, inca ma asteptam la ce era mai rau. Nu la criminal-chiar daca nu era exclus...-, dar la ceva asemanator de socant da.

Respira Jenny, respira. Nici un Bau-Bau nu te asteapta dupa colt, incerc eu sa ma linistesc singura in timp ce avansam incet spre o bifurcatie de holuri, care ducea in trei directii diferite. Exact norocul meu.

Imi inchid ochii pana ajung acolo si raman asa cateva secunde, ascultand. La inceput, era la fel de liniste ca intr-un mormant, pana cand aud mai multe voci panicate venind din capatul unui culuar. Nu le intelegeam cuvintele, dar era ceva in vocile lor care ma nelinisti. Nervi. Panica. Graba. Toate amestecate impreuna.

Sunetele se apropiara, si ceva inauntrul meu ma facu sa ma retrag pe unul dintre holuri. L-am ales pe cel din stanga mea si m-am proptit de perete cu spatele, nemaifiind in stare sa imi mentin pozitia dreapta.

Persoanele in cauza se apropiau din ce in ce mai mult, sunetele devenind din ce in ce mai clare. Roti frecand podeaua. Pasi grabiti.