Minciuni mascate

Capitolul 9

Imediat ce am ieșit din secția de poliție vântul a început să-mi sufle in față. Se răcorise destul de tare iar pe cer se adunaseră niște nori grei și negrii. În curând o sa vina ploaia iar eu sunt destul de departe de casa. Frigul îmi pătrunde pe sub hanoracul subțire si ma face sa tremur dar in același timp parca îmi mai diminuează din amețeala ce ma cuprinsese de la atâtea informații si noi vești. Ce se întâmplă cu mine? Acum câteva ore eram o fata normală, sau ma rog, aproape normala iar acum fac parte într-un fel sau altul din echipa de la criminalistica a lui Paul. Cum a putut viață mea sa ia o întorsătură așa mare? O întrebare la care nu îmi pot răspunde. Arunc o privire spre ecranul telefonului si ma mir când văd cat este ceasul. 17:30. Am stat in biroul lui Paul mai mult de cat m-am așteptat si nici macar nu am observat cum a trecut timpul. Iau un taxi spre casă si ma fac comoda in scaunul acestuia deoarece aveam mult de mers.
Cuvintele lui Paul mi se învârteau prin minte: " Tu ești o fata puternică care merita un loc aici printre noi. In plus, așa vei avea mai multe informații despre criminal."
Aceste cuvinte ma convinseseră sa lucrez neoficial pentru el. Practic nu era mare lucru de făcut. Trebuia doar sa fiu atenta la tot ce mi se pare suspect si sa încerc sa răscolesc puțin lucrurile dar fara sa atrag atenția asupra mea. Însă mi-a mai dat un sfat: " Nu-i bănui numai pe cei mai in vârstă de crima, si adolescenții o pot face daca sunt nevoiți. "
Si recunosc, acest lucru ma speria de moarte.
-Domnisoara, am ajuns! șoferul ma anunța iar eu privesc buimaca pe geam.
Așa de repede? Am fost foarte cufundata in gânduri si nici măcar nu mi-am dat seamă ca ma aflu in fața noii mele case. Îi întind banii șoferului apoi cobor grăbită si intru in casă. Imediat după asta o ploaie torențială inunda Thornwood-ul. Urasc când ploua.
-Unde ai fost pana la ora asta? Credeam ca stai puțin. sare Carla cu gura la mine apoi ma ia in brațe.
Paul ma rugat sa nu spun nimănui de faptul ca acum lucram pentru el, nici macar Carlei. Desi acest lucru m-a deranjat prima oară, am cedat convinsa de faptul ca, cu cat stiu mai putine persoane, cu atât mai bine.
-Calmeaza-te, fai nebuno! A fost foarte aglomerat si în plus, m-am luat cu ăia la cearta pentru ca nu au vrut să-mi spună nimic. M-au luat pe sus si m-au dat afara cu forța ca daca era după mine stăteam toată noaptea acolo.
Carla râdea in timp ce se ținea de burtă.
-Ți-am spus eu ca tu faci probleme peste tot! îmi replica ea
Eva iese din bucătărie purtând un șorț pe ea. Nu gătește prea des dar când o face mâncarea îi iese excelenta.
-Nu-mi spune ca ai gătit? o întreb uimita
-Ba da. Si va aștept sa veniți la masa imediat ce va spălați pe maini.
Urc la mine în camera și ma dezbrac rapid luandu-mi pe mine o rochiță scurta cu bretele, larga si neagra iar pe dedesubt niste pantaloni mulați scurți. M-am dus la baie sa ma spăl pe mâini si deodată mi-am amintit ceva. Intru la Carla in cameră fara sa mai bat la ușă.
-Ce cauți aici? ma întreabă ea
-Sti, azi când am plecat la liceu, am plecat fara mașină. Cum se face ca ea era in parcare la terminarea orelor?
Carla ma privește tinta câteva momente apoi începe sa râdă.
-Eram sigura ca o sa fim extenuate la sfârșitul zilei așa ca am sunat-o pe mama si am rugat-o sa ne aduca mașina. Ce te-ai speriat așa?
-Nu știu! spun și îmi scutur capul.
Deveneam paranoica si asta nu era de bine. Îmi dau o palma mintal apoi cobor in bucatarie unde un miros cunoscut de cartofi pai si piept de pui îmi invadeaza narile. Am apucat rapid o farfurie punandu-mi in ea cat de multa mancare am putut apoi am inceput sa înfulec bucati mari din mancarea delicioasa. Eva se uita la mine si radea pe sub mustati.
-Si...ai gasit la biblioteca informatiile de care aveai nevoie? ma intreaba matușa mea
Eu imi ridic capul si o privesc mirată. Biblioteca? Ce sa caut eu acolo?
-Ce...
Dar nu am mai avut timp sa intreb nimic caci Carla da navala in bucatarie.
-Da, sti tu...biblioteca. Dupa scoala ai fost...acolo, deci cum e acolo?
Acum eram derutata si mai tare, dar imediat ce realizez ca biblioteca era scuza inventata de Carla pentru întarzierea mea, incep sa dau rapid din cap si sa spun ca am gasit informatiile necesare.
-Despre ce subiect te-ai interesat?
Eva nu renunta cu una, cu doua.
-Aaaa...sti...îmi sta pe limba. A..da! Cauzele nasterii premature.
Spun si zambesc multumita de ce am zis. Habar nu am de unde a venit asta dar important e ca am reusit sa inventez ceva pe moment. Primesc câteva încruntături de la Carla dar pe urma subiectul este abandonat. Mâncăm în liniște și asta îmi da timp să meditez asupra întâmplărilor de astăzi. Deși totul era clar în mintea mea, ceva parcă ma sâcâia acolo, ceva nu era în regulă. Paul a spus ca nu doar persoanele mature sunt capabile să ucidă. Asta a sunat ca și cum ar fi bătut un apropo, ca și cum el știa ceva ce eu nu stiu. Cât urăsc să nu am răspunsuri la ceva anume. Soneria de la intrare suna cu un zgomot strident iar eu tresar și ma duc să deschid usa. Apăs pe clanță si trag de ea iar când văd cine e în prag toate gândurile urâte îmi părăsesc mintea. Ce căuta ea aici? Cu un zâmbet de milioane Claudia îmi sare la gât și ma strânge puternic.
-Doamne! Ce faci tu aici? Carla, poți să vi puțin? strig cât ma ține gură să se audă până în bucătărie.
O mai iau o dată în brate și atunci observ din nou acea motocicletă în culorie deschise ce se afla la cateva case distanță fiind parcată perfect în față uneia dintre ele. Este aceeași cu cea din Manhattan. Și sunt sigură ca am dreptate. Cu siguranță ceva e în neregulă aici. Ori devin eu paranoica, ori cineva chiar ma urmărește. Carla apare și ea și o îmbrățișează pe Claudia cu zâmbetul pe buze.
-Poți să intri dacă vrei. Noi tocmai ce am terminat cina. spune Carla si o trage de mâna
-Nu mulțumesc, doar am trecut să va salut și să va spun ca eu cu fratele meu ne-am mutat aici în N.Y. dar nu mergem la aceeași școală ca și voi.
-Stai, de unde ști la ce școală merg eu și Carla?
-Pai...este ușor de ghicit. Cunosc destul de bine orașul ca să stiu ca  în apropiere se află liceul E.F. New York.
Explicația Claudiei parea plauzibilă. Eva apare și ea interesată să ne cunoască fosta prietenă. Contactul vizual dintre cele două parcă a creeat scântei. Claudia se încrunta abia vizibil dar a fost de ajuns ca să stiu ca ceva nu e în regulă.
-Sunt Eva și îmi pare bine să te cunosc, Claudia.
Glasul mătușii a sunat puțin nesigur și suspicios dar am decis să trec peste. Aveam și așa destule probleme pe cap.
-Și mie, aproba Claudia la fel de suspicioasă. Ok, o să plec acum pentru ca nu vreau să va mai rețin. La revedere!
Iese rapid pe ușă indreptandu-se spre mașina vișinie parcata in fata casei noastre. Asta cand a mai aparut aici?
-Cu mașina asta ai venit? intreb nelămurită
-Nu, l-am sunat pe fratele meu să vină să ma ia cu mașină la adresa voastră și cred ca a ajuns acum câteva secunde.
Am privit curioasă spre geamurile mașinii pentru al putea vedea pe fratele Claudiei dar culoarea fumurie a acestora nu ma lasa să văd nimic. Nu-l văzusem niciodată pe fratele ei, de altfel singură persoană din familie care mai trăia. Restul rudelor împreună cu părinții muțiseră carbonizați în timpul unei adunări de familie. Ea era cu fratele ei până la supermarket pentru a cumpăra niște doze de bere. Bunicul ei a lăsat țigară aprinsă pe un ziar și focul s-a răspândit foarte repede. Nu au avut nicio șansă de supraviețuire. Poveste ei era foarte tristă dar a fost norocoasă ca nu se afla și ea în acea casă a morții. O văd cum se urca în mașină apoi pleacă, lăsând în urmă o dâră de praf. Privesc în partea opusa, spre motocicletă dar această dispăruse. O, Doamne! Ce e cu lumea a asta?
-Carla, ai văzut motocicleta aia? intreb eu după ce ma întorc la masă. Eva nu era prin preajma așa ca puteam vorbi liniștite
-Nu, ce motocicletă? Eu am văzut doar o mașină vișinie. Cea în care s-a urcat Clau. Tu ai văzut ceva?
-Las-o baltă! Tu mereu ai ochii închiși.
Continuăm cina în liniște iar după ce termin ma duc în camera mea. Trebuia să o mai aranjez puțin. Încă părea goală si străină pentru mine. Mi-am așezat câteva jucării de plus pe un raft de lângă pat, iar cărțile le-am pus în micuța biblioteca. Câteva poze cu mine și tata erau așezate pe ici, pe colo. Dorul de el parcă ma cuprindea din nou și tristețea îmi umplea sufletul. Ma simțeam singură deși aveam o groază de persoane în jurul meu. Problema era ca nimeni nu părea ca ma înțelege.
Cu o stare de melancolie amplificată ma așez pe pat scufundandu-ma în cel mai adânc somn pe care l-am avut vreodată.