Primul

Prolog

  Prima zi de decembrie.

Apusul colorează geamul într-un portocaliu stins și, pentru o clipă, simt un dor straniu. Nu știu de ce. E ca și cum privesc ceva frumos, dar de neatins. Gândurile îmi sunt amestecate, un haos liniștit de speranță și neliniște. Mă întreb cum ar fi să fie cineva lângă mine acum. Cineva care să-mi țină mâna. Să-i simt respirația caldă. Să-mi șoptească ceva blând la ureche.

Dar sunt singură.

Singurătatea asta s-a înrădăcinat în mine. Cu fiecare apus, parcă se adâncește. Mă gândesc la toate serile în care m-am simțit pierdută. La dorințele neîmplinite. La golul acela din piept care se umple doar cu tăcere.

Mi-aș dori să nu mai fie așa. Să nu mai doară atât.

Dar... mi-e teamă. Poate că nu o să găsesc niciodată pe cineva care să mă vadă cu totul, cu lumină și umbre. Mi-e frică de vulnerabilitate. De a fi rănită iar.

Lumina dispare complet. Privesc pe geam cum ziua moare, și nu pot să nu mă întreb: Oare o să vină vreodată o seară în care să nu doară apusul? Oare o să fie cineva acolo, atunci când totul se întunecă?

— Alice! Alice, s-a terminat ora, hai! vocea Mayei mă smulge din gânduri.

— Ce? Întreb eu speriată.

Mintea mea rătăcise atât de departe, încât nu mi-am dat seama cum orele s-au transformat în minute, cum lumina s-a transformat în întuneric.

Mă ridic încet, cu sentimentul ca ceva esențial îmi scapă, îmi pun cărțile în geantă și sunt gata să ajung în locul pe care îl numesc acasă... păcat ca nu simt sentimentul de acasă.

O iau de braț pe Maya și pornim. Pașii mei sunt grei. Străzile îmi sunt cunoscute, dar nu-mi spun nimic. Băncile din parc, felinarele, blocurile vechi, toate par parte dintr-o lume în care nu mă mai regăsesc. Cândva, poate, aici era liniște. Acum e doar gol.

Mă gândesc la ușa pe care o voi deschide, la camera în care mă voi așeza, la patul care ar trebui să-mi fie refugiu. Dar totul pare rece. Obiecte goale. Mișcări automate.

Acasă ar trebui să fie un sentiment. Nu doar patru pereți. Și eu nu-l mai simt.

Inspir adânc. Mă pregătesc pentru încă o seară în care liniștea o să vorbească mai tare decât mine. Nu știu unde am pierdut acel „acasă", dar știu sigur că nu e acolo unde merg acum. Și nici în starea în care sunt.

Ploaia începe brusc. Picături grele. Îmi scot umbrela. Ne strângem una în cealaltă, încercând să ne adăpostim de stropii reci.

Și-atunci...o mână mă oprește. Mă prinde de braț. Din senin.

Mă întorc. Umbra altei fete e lângă mine, aproape lipită. Ploaia cade cu forță, iar pașii unui băiat se aud apropiindu-se. Nu-i văd chipul, dar inima îmi bate tot mai tare. Ceva din aerul nopții s-a schimbat.

— Maya? întreabă vocea băiatului.

O fracțiune de secundă în care simt cum mă dizolv. Nu m-a văzut. Nu știe. M-a confundat.

Rușinea. Dezamăgirea. Și apoi... o lumină de faruri îl dezvăluie pentru o clipă.

Ochii lui se întâlnesc cu ai mei. Și timpul se oprește.

Nu mai contează nimic. Nici greșeala, nici confuzia. E ceva acolo, un fel de atracție pe care n-am mai simțit-o niciodată. Privirea lui mă atinge într-un fel care mă face să uit să respir.

A ridicat o sprânceană, continuând să zâmbească cu același aer de superioritate amestecată cu o notă de provocare. Se apropie din ce în ce mai aproape de urechea mea, simțindu-i respirația caldă, învăluindu-mă cu parfumul lui și șoptindu-mi pe un ton jucăuș:

— Hmm... se pare că am confundat-o pe prietena ta cu tine. Dar poate destinul are și el simțul umorului...

Se retrage ușor. Îi aruncă Mayei un pupic pe obraz, iar ea rămâne încremenită, geloasă, poate. Frustrată.

Se îndepărtează. Dar înainte să dispară în ploaie, îmi aruncă o ultimă privire. Iar în ochii lui rămâne ceva. Ca un semn. Ca o promisiune. Ca un început.