Maresi. Cronici din Mânăstirea Roșie de Maria Turtschaninoff

Fragmente

Numele meu este Maresi Enresdotter și scriu aceste pagini în al nouăsprezecelea an de cârmuire a celei de‑a treizeci și doua Maici. Am petrecut patru ani aici, la Mânăstirea Roșie, și în acest timp am citit aproape toate manuscrisele vechi despre istoria ei. Sora O spune că povestea asta se va adăuga la celelalte manuscrise. Pare ciudat. Sunt doar o novice, nu sunt o maică, nici o soră învățată. Dar sora O spune că e important ca eu să fiu cea care scrie ce s‑a întâmplat. Am fost acolo. Oamenilor le e greu să creadă istorisirile povestite de cei care nu le‑au trăit ei înșiși.

Nu sunt o povestitoare. Nu încă. Dar dacă o să aștept până când o să pot scrie istoria asta așa cum se cuvine, am s‑o uit. Așa că îmi povestesc amintirile acum, când totul e încă limpede în mintea mea. N‑a trecut prea mult timp, doar o primăvară. Iar ceea ce bucuroasă aș vrea să uit e încă viu în memoria mea. Mirosul sângelui. Sunetul oaselor strivite. Nu vreau să fac să reînvie toate astea. Dar n‑am încotro. Moartea e greu de descris. Dar, dacă un lucru este greu, asta nu înseamnă că nu trebuie făcut.

Spun povestea ca să mă asigur că Mânăstirea Roșie nu va fi uitată niciodată. O spun și ca să înțeleg pe deplin ce s‑a întâmplat. Cititul m‑a ajutat întotdeauna să înțeleg lumea mai bine. Sper că același lucru e valabil și în privința scrisului.

Cel mai mult mă gândesc la cuvintele mele. Care cuvinte trezesc în minte imaginile cele mai potrivite, fără să distorsioneze sau să falsifice realitatea? Cât de mult contează cuvântul? Am să fac tot ce‑mi stă în putință pentru a descrie doar ceea ce e relevant pentru povestea mea, lăsând pe dinafară orice altceva, dar să mă ierte Zeița dacă nu voi reuși pe deplin.

E greu de știut unde începe și unde se termină o poveste. Nu știu unde e sfârșitul. Cu începutul e mai ușor. Totul a început când Jai a venit în mânăstire.

*

Eram pe plajă, adunând midii, în acea dimineață de primăvară când a sosit Jai. Îmi umplusem pe jumătate coșul și a trebuit să stau jos pe o stâncă să mă odihnesc puțin. Plaja era umbrită, fiindcă soarele încă nu urcase pe cer deasupra muntelui Doamnei Albe, și aveam picioarele înghețate de la apa rece a mării. Pietricelele rotunde de sub picioarele mele se rostogoleau înainte și înapoi, o dată cu valurile oceanului. O pasăre koan cu cioc roșu țopăia pe marginea apei, căutând și ea midii. Păsărea de apă tocmai străpunsese cochilia unei midii cu ciocul ei lung, când o corabie mică a apărut lângă faleza îngustă și înaltă care ieșea drept din apă și pe care noi o numeam Dinții.

Cum vasele de pescuit treceau pe acolo adesea, de mai multe ori pe lună, în mod sigur nu m‑aș fi gândit prea mult la asta, dacă vasul n‑ar fi venit dintr‑o direcție atât de neobișnuită. Pescarii cu care noi facem schimburi în natură vin de pe continentul din nord sau de pe insulele înconjurate de ape bogate în pește din est. Iar corăbiile lor arată cu totul diferit, sunt mici și vopsite în alb, cu pânze albastre și echipaje de doi‑trei oameni. Corăbiile care aduc provizii și uneori fete de pe continent navighează lent și au coca rotundă. Adesea au santinele puse să vegheze, pentru ca vasele să nu fie atacate pe neașteptate de pirați. Când am venit aici pe un asemenea vas, a fost pentru prima dată când am văzut oceanul.

Dar nu știam ce fel de corabie era aceea pe care o vedeam înconjurând Dinții și îndreptându‑se drept spre portul nostru. Văzusem asemenea vase doar de câteva ori. Veneau din ținuturile îndepărtate din vest, precum Emmel și Samitra, și din altele și mai îndepărtate.

Chiar și acestea vin de obicei din direcția continentului, pe aceeași rută ca și vasele de pescuit. Navighează de‑a lungul coastei și se aventurează în apa adâncă doar atunci când sunt nevoite s‑o facă. Insula noastră e foarte mică și dacă vasele nu se află pe ruta obișnuită, e greu de găsit. Sora Loeni spune că Prima Mamă este cea care ascunde insula, dar sora O pufnește indignată și mormăie ceva despre marinarii ignoranți. Eu cred că insula se ascunde singură. Totuși, acest vas, cu toate că înconjurase Dinții aproape direct dinspre vest, își găsise drumul până aici. Pânzele erau cenușii, iar carena zveltă era vopsită în aceeași nuanță. Culori greu de zărit pe fundalul valurilor cenușii ale mării. Era o corabie care nu voia să‑și anunțe sosirea.