În grădina Ghetsemani
În grădina Ghetsemani" face parte din volumul „Pârgă" (1921) în care se conturează o nouă individualitate poetică şi apar elemente originale ale stilului lui V. Voiculescu.
Interesul orientat de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, dorul de divin născut dintr-o mare asteptare, neliniştile interioare convertite într-o dramă lirică - toate vor da naştere imaginii unui univers liturgic, în care peisajul românesc se transfigurează în Eden, iar îngerii, Dumnezeu şi Isus constituie prezențe permanente și fireşti.
Titlul poeziei desemnează un spațiu biblic şi sacru: numele, „Ghetsemani" vine din ebraica-Gat Shemen şi înseamnă, grădina unde se presau măslinile". Aici, după Cina cea de Taină, conform Bibliei, și-a petrecut lisus ultima noapte de libertate, sfâşiat de o stare de spaimă uriaşă (foarte omenească), cu sufletul zbuciumat de deznădejdea oamenilor, dar neînvins de trädarea lor. Aici va primi sărutul lui Iuda și tot aici va fi arestat.
Poezia este alcătuită din patru catrene. Primele trei catrene au în centru imaginea dramatică o Omului lisus aflat în grădina Ghetsemani singur, în fața destinului. Al patrulea catren prezintă natura care participă la tragismul celor ce se va întâmpla.
Formula poetică e cea a mitului liric, iar tema este cea a conștiinței umane: posibilitatea păcatului respins chiar și în ideea de posibilitate. Cu alte cuvinte, poemul este o meditație pe tema Legii Iubirii, care are ca sens jertfa de sine a lui Iisus Cristos. Este, în același timp, o elegie în care V. Voiculescu umanizează (chiar hiperbolizând) comportamentul Fiului Tatălui ceresc, pornind de la Evanghelia lui Luca: „Și când a sosit în acest loc, le-a zis «rugați-vă ca să nu intrați în ispita». Și El s-a depărtat de ei... Şi îngenunchiind se rugă zicând «Părinte, de voiești treacă de la Mine acest pahar,..., dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă, iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea, iar El fiind în chin de moarte mai stāruitor se ruga și
sudoarea Lui s-a făcut picături de sânge, care picurau pe pământ". lisus trăiește ca om pe pământ şi, de aceea, zbaterea Lui, frica de moarte este profund umană.
Prin acestea, poemul este expresionist. Dualitatea, componenta specifică a liricii lui V. Voiculescu, apare și în acest poem: puritatea alături de păcat, lumina și întunericul, raiul şi iadul, tentația și abstinența. Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce țin de natura duală a lui Iisus (El este, în același timp, om cu toate păcatele pe care le simt oamenii, dar și Fiul lui Dumnezeu, deci esența spirituală). Înaintea martiriului, lisus ezitā. Depășirea momentelor de zbucium, de teamă este de natură divinä.
Ideea poemului este, de fapt, o opțiune: între real și ideal este preferat idealul. Abordarea temei religioase și a ideii de moralitate perfectă împrimă versurilor o tonalitate cu iz arhaic (în stilul psalmilor arghezieni).
Poezia se deschide cu imaginea lui Iisus-Omul, „căzut pe brânci în iarbă și înspăimântat de soarta pe care şi-o asumase, de moartea crudă care-l aștepta: „Isus lupta cu soarta și nu primea paharul.../Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna,/Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul,/ Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna". Verbele la imperfect (,,lupta",,,nu primea", „se-mpotrivea", „curgeau", stârnea") dilată durata (timpul) zbuciumului Celui hărăzit morții; aceste clipe (care pot părea veacuri datorită imperfectului) de chin și incertitudini reprezintă singurătatea Logosului (Cuvântul Prim conform Bibliei: „La-nceput a fost Cuvântul") întrupat în materie; metafora,,sudori de sânge" (care în „Miorița" erau, „lacrimi de sânge") și comparația „chipu-i alb ca varul" atestă zbaterea materiei aflată în cumpănă cu Neantul, dar
