Vânătoarea De Vampiri

Capitolul I

Promisiunea

               Jer, e un drăguț. Cunoscând faptul că nu voi avea unde să stau pentru perioada imediat urmăoare, a insistat destul de mult să vin pentru a locui cu el. Așa că am acceptat cu greutate, deși poate n-ar fi trebuit.

               Astfel, cu razele calde ale astrului ceresc mângâindu-mi chipul asemeni mamei dimineața, îmi deschid ușor pleoapele, zâmbind. O nouă zi se arată la orizont, iar eu sunt pregătită pentru asta. Din nou. Cred. Sper, de fapt. Dar, exact ca-ntotdeauna, înainte de orice am nevoie să-mi fac tabieturile zilnice. Însă, imediat ce picioarele mele ating podeaua din parchet laminat și triplustratificat, conștiința mă lovește cu brutalitate amintindu-mi că aici nu am de nici unele. Toate produsele mele de îngrijire, au ars.

               La naiba!

               Îmi rotesc ochii celari înjurându-mă în gând – da știu, faptă nedemnă de-o domnișoară – și înghit în sec. Cu ultimele puteri, înainte de orice am nevoie de bani pentru a cumpăra tot ce am nevoie. Astfel că, trebuie să mă angajez. Însă, cine va angaja o orfană? mă-ntreb confuză, trecându-mi mâna dreaptă prin părul ce-mi atinge talia în valuri naturale și uscate. Așadar, fără să spun un cuvânt, scot micul meu bagaj – atât de ironic să numesc așa o geantă goală – de sub pat și-ncep să răsfoiesc prin el. Astfel, poate-poate voi găsi ceva util de îmbrăcat măcar. Abia reușesc să îmbrac pantalonii sport de culoare gri găsiți pe fundul genții, căci ușa din dreapta mea se deschide rapid, vocea lui Jer făcând ecou în cameră.

          — Neața! spune el, capul meu răsucindu-se către dreapta, pentru a-l putea privi în ochi. Ai nevoie de ceva? spune iarăși, privindu-mă cum încă răsfoiesc geanta mare și... goală.

               O închid însă, sau mai bine zis o mototolesc pe repede înainte, introducând-o înapoi sub pat și-i schițez de îndată un zâmbet idiot, fals și vizibil forțat. Însă el, spre nesurprinderea mea, îmi zâmbește sincer, autoinvitându-se în camera micuță și luminată de astrul strălucitor al mijlocului de aprilie.

          — Nu, aleg să mint cu nerușinare, deși știu prea bine că va înțelege asta. Sunt bine. Vin imediat, îl anunț sincer, de această dată și-l privesc cum părăsește neîncrezător dormitorul.

               Știu că îl rănesc mințindu-l astfel, dar chiar nu am nici o altă șansă. Trebuie să mă prefac puternică, rezistentă și de nedărâmat în fața lui și-a celorlalți, dacă vreau ca lucrurile să îmi meargă bine pe viitor. Chiar dacă am obosit atât de rău să fiu așa... Dar îmi alung rapid gândurile negre ce-mi străbat mintea încercată și sustrag tricoul mov pe care l-am purtat și ieri, apoi ies pe un hol mic și-ngust îndreptându-mă spre bucătăria pe care o recunosc după mirosul puternic de cafea proaspătă. 

                La naiba! Aproape că și uitasem gustul uneia!

                Deși oboseala fizică e mai mult decât prezentă și enervantă în întreg organismul, totuși măresc pașii pe holul mic ce desparte toate cele patru camere. Ca imediat ce ajung în tocul ușii crem a bucătăriei împricinate, să-mi închid ochii inspirând adânc parfumul afrodiziacului frumos îmbietor ce-mi aduce atât de mult aminte de... casă. Îmi dau apoi destul de rapid două palme mintal spunându-mi să nu aberez și intru.

           — Încă îți place cafeaua amară, sper. Nu-i așa? spune vocea lui Jer, de îndată ce mă simte venind către masa micuță și pătrată de lângă perete.

                Mă așez zâmbind în timp ce scap un mic oftat adânc și-mi așez capul în palme, de îndată ce-mi sprijin și coatele de măsuța de trei persoane. Scurt, scrutez încăperea și observ că e amenajată destul de simplist și aproape perfect pentru un burlac convins al Minnesotei.

           — Cu puțin lapte înduclită, e ok. Mulțumesc! zic privindu-l pe Jeremy, un barista aproape perfect.

                Asta dacă nu și-ar fi schimbat meseria într-una ceva mai ocifială, datorită ținutei sale neobișnuit de... mulată!? Dar îmi scutur rapid capul de gândurile nebune ce-l traversează și-mi afișez de îndată cel mai drăgălaș și empatic zâmbet din câte dețin, adulmecând mirosul de cafea ce mă îmbie la o înghițitură chiar din mâna bărbatului de 1,80 ce vine către mine.

           — Excelent. Credeam că doar eu o beau așa, zice el, luând loc în celălalt capăt al mesei în timp ce-mi întinde ceașca. Atenție! E... fierbinte! zice iarăși, de îndată ce observă cu ce poftă am agățat mânerul, arsura resimțită până-n cele mai ascunse locuri, provocându-mi fiori pe șira spinării.

           — La naiba! zic agitată, lăsând ceașca albă pe masă, în timp ce mă ridic repede, deoarece mă tem ca arsura resimțită să nu-mi fi străpuns și pantalonii.

                Și a naibii să fiu dacă aș avea cu ce să-i schimb!

           — De ce te agiți așa? Ai tot timpul din lume să o savurezi în tihnă, spune vizibil amuzat de reacția mea.

                 Îl privesc supărată, linia fină a sprâncenelor mele devenind de îndată curbată și deloc atractivă pentru el și orice altă ființă capabilă să mă enerveze de la o oră atât de matinală. Ca amintindu-mi unde și cu cine sunt, dar mai ales de ce, să-mi mușc nervoasă obrajii pe interior în timp ce încerc să calmez bătăile accelerate ale unei inimi nebune.

           — Îmi pare rău, zic cu jumătate de glas, apoi mă reașez pe scaun, începând să am grijă cu cafeaua – măcar de această dată.

                Începutul dimineții acesteia este unul destul de relaxant și promițător la o primă vedere, aș fi putut zice la o primă impresie. Cel puțin, pînă când Jeremy găsește imediat un alt subiect de abordat în afară de mine. Adică, trecutul meu. Vorbim, îi povestesc totul despre cum a decurs viața mea de când el a părăsit Minessota pentru studiile în Finanțe din Spania și mă-ntristez destul de repede atunci când ajung la partea cu cele trei incendii prin care am trecut. Ultimul fiind și cel mai dureros, dar și cel mai marcant al vieții mele.

           — Nu am vrut să abordez un subiect atât de delicat, Rose, se scuză brunetul cu ochi cafenii, așa că-i schițez un zâmbet de înțelegere, vizibil fals, prefăcut și deloc lipsit de sinceritate.

                Dar îl înțeleg pe Jer. El nu a trecut niciodată prin asta și nici nu îi doresc. Însă, să cred că întradevăr poate să mă înțeleagă? Imposibil. O asemenea durere este imensă. Ca un hău infinit, nedefinit și incapabil de a fi înțeles. Un coșmar viu pentru orice fiică, sau fiu. O transformare zguduitoare de la tânăr, la adult într-o situație și-un moment dificil și deloc propice.

                 Dar aleg, ca de fiecare dată să-mi scutur rapid capul de gândurile întunecate ce îmi bântuie fiecare colțișor cerând răzbunarea pe cei care au pus focul și sorb din ceașca din mâna mea. N-o să renunț la amintiri, trecut și viitor. Dar nici n-o stau pe tușă, așteptând ca minunile să apară în viața mea așa, pe neașteptate.