Tu te crezi pe tine când minți?

5. Nu mă așteptam de la tine

Se apropie de mine cu pași mici, încă uitându-se în ochii mei. Eram atât de șocată de apariția lui aici, încât nici nu știam cum sa reactionez.

Mă prinde ușor de talie și mă trage spre el, lipindu-si buzele de ale mele. Simțeam ca plutesc, ca mii de stele mă înconjoară, iar noi doi am fi centrul universului. Sărutul lui se simțea ca soarele după ploaia de vară, buzele sale moi mă făceau sa mă topesc la fiecare atingere.

Ceasul îmi suna și mă trezește la realitate. Totul a fost un vis, în realitate am fost o speriată care a plecat fără sa spună nimic. Îmi regret și acum decizia, fiindcă au trecut deja 3 săptămâni, iar eu nu am mai auzit nimic de el.

Urlu cu fața în pernă, apoi mă pregătesc pentru încă o zi de muncă la birou. Fac un dus rapid, mănanc niște cereale singura, deoarece Andrei nu se trezește așa de devreme sa meargă la munca, după ce termin spăl bolul, nu-mi place sa las mizerie după mine și ma pornesc spre firmă.

Decid să mai stau câteva minute în mașina și să citesc niște e-mailuri, când telefonul îmi sună. Era Amalia, care sigur voia sa știe daca am ajuns deja la birou. Îi închid apelul și pornesc mașina.

Parchez în fata firmei, iar la intrare îi înmânez cheile lui Rareș, paznicul. Înainte de a urca spre biroul meu, Matei, cel mai nou angajat îmi taie calea și mă împiedic.

-Mii de scuze, domnișoară Delia! Nu v-am văzut... se scuza jenat de situație. Îi fac semn ca sunt bine și poate pleca, dar pe când mă întorc dau nas în nas cu Dante.

-Cam neatenta în dimineața asta, ai avut treaba aseară? încearcă sa glumească, dar nu prea îi iese cu mine.

Trag o gura de aer pentru a mă calma și prefer sa îmi continui drumul spre birou, dar astăzi nu s-au aliniat planetele pentru mine. În secunda următoare cafeaua imi ajunge pe sacoul alb din neatenție. Înjur în gând pentru ca am ales sa car cafeaua după mine în loc sa o beau direct de aici, doar nu degeaba cumpărăm cafea pentru toată firma.

-Uite, pare ca ai nevoie! spune Dante și îmi înmânează râzând cana lui de cafea.

Dau sa o iau, dar el își retrage mana și pleacă. Îl urăsc, de ce a trebuit sa accept propunerea Amaliei? Intru în birou, aratand groaznic, dar gata pentru încă zece ore de munca. Nu apuc sa mă trântesc bine în scaun că deja aud o bătaie în ușă.

-Intră! spun fără a verifica cine este.

În birou intra Irina, asistenta mea, având în brațe încă un dosar cu acte.

-Buna dimineața, domnișoară Delia! V-am adus proiectul la care lucram săptămâna aceasta, o sa va placa, am apucat să-l citesc și eu! spune și lasă dosarul pe birou.

Îmi ridic privirea, fiind neatenta la ce spune și-o întreb:

- Irina, daca ai vedea o persoana pe care ți-ai dorit sa o vezi foarte mult și ai rămâne surprinsă ca o vezi, ai pleca sau ai rămâne?

Fata mă privește cu o confuzie de nedescris. Nici măcar eu nu am înțeles ce am scos pe gura.

-Mai puteți repeta odată întrebarea? spune ea, fixându-si ochelarii.

-Nimic, uita ca am întrebat! spun râzând încercând sa mă scot din situația in tocmai m-am băgat.

-Am înțeles, daca aveți nevoie de ceva, mă chemați! spune și pleacă.

Următoarele ore le petrec analizand proiectul, deoarece mi se pare ceva putred la mijloc. Clădirea foarte spațioasă și amplasată într-un loc foarte populat este șocant de ieftină. Proiectul mai avea nevoie de semnătura mea pentru a putea începe lucrările, Dante și Amalia au semnat fără sa se intereseze, sunt sigură de asta.