Între trecut şi viitor

Undeva în prezent

Simt cum anxietatea mă apucă de gât și mă aruncă în cel mai întunecat colț al minții. O simt cum îmi stăpânește corpul, cum îmi face fiecare nerv să tremure de frică.

,,Dacă fac ceva greșit? Dacă nimeni nu mă place?’’ Haos și durere, ascunse în spatele unui zâmbet fals. Nu îmi amintesc când am căzut în acest abis al suferinței, al tristeții. Credeam că m-am resemnat cu faptul că nimeni nu mă va accepta. Se pare că nu am trecut peste.

Mă tem că toate lucrurile bune s-au terminat. Mi-e groază că nu mă voi schimba. Dacă insecuritățile mele mă vor ucide încet? Dacă familia mea nu mă va înțelege? Dacă îi deranjez prin simplul fapt că exist? Dacă voi rămâne singură tot restul vieții? Multe întrebări care îmi provoacă anxietate.

Atacul de panică este cel mai rău. Totul merge bine, până când simt că mă înăbuș. Nu pot să respir, de parcă aerul din plămâni s-a blocat. Trec clipe oribile, în care nu realizez ce se întâmplă. Încep să plâng, de parcă acest lucru o să mă salveze. Camera e sufocantă și aerul insuficient. Mă apucă frisoane nestăpânite. Încerc să respir, să-mi recapăt pulsul. Închid ochii și număr. De fiecare dată e la fel, un ciclu nesfârșit de chin. Mi-aș dori să fiu din nou bine, dar nimic nu funcționează. Rănile sunt prea adânci, prea mari pentru a fi astupate. Aș da orice să uit măcar un minut de necazuri, să am pe cineva, care să-mi ia gândul de la negativism. Oare cer prea mult?

Nicioadată nu am avut parte de o iubire, de cineva care să îmi demonstreze că nu sunt singură în acest război. Am nevoie de o persoană care să-mi dea speranță. Am nevoie ca cineva să mă curpindă de mână, să mă privească în ochi și să îmi spună că totul va fi bine. Să mă asigure că am rezistat suferinței. Nu vreau să întâmpin moartea singură și să fiu uitată.

Probabil ar trebui să nu-mi mai plâng de milă. Să opresc șiroaiele de gânduri negative care-mi străbat mintea. Să-mi înving teama. Ar trebui să renunț la ideea de a avea pe…

Gândurile îmi revin la realitate când aud o voce strigând-mă.

Lenore.

Deschid ochii brusc, dar nu văd pe nimeni. Felinarele sunt singurele care luminează acum drumul. Înnebunesc, sau chiar am auzit pe cineva? Dar cine ar fi putut fi? Mă ridic în picioare și mă plimb prin jur, să văd dacă cineva se ascunde prin apropiere. Picioarele mă poartă fără direcție câțiva pași, până ce ajung în dreptul unui râu. Privesc cum apa curge, izbindu-se ușor de mal, în timp ce lumina lunii își arată splendoarea. Soarele i-a făcut loc pe cer, iar acum luna se reflectă pe suprafața apei. Puteam simți tot ce mă înconjura. Crengile se agitau sălbatic. În alte situații aș admira peisajul și aș încerca să memorez fiecare scenă, fiecare frunză căzută, fiecare detaliu. Priveliștea e sumbră, tremurătoare.

-Hei! strig. E cineva aici?

Lenore.

Aud din nou cum cineva îmi șoptește numele. O voce indescifrabilă. Au început să răsune pași zgomotoși în spatele meu. Nici nu am timp să mă întorc, căci brusc, simt cum cineva îmi respiră în ceafă, iar pielea mi se face de găină. Nu știu cum să reacționez. Simt cum sunt lecuită de puteri, cum cineva ia tot din mine. Mă simt ca o statuie, ca o stană de piatră. Totul e atât de amețitor. Simt o atingere. La început una fină, ca o briză, dar apoi senzația devine mai intensă.

Încerc să mă întorc și să înfrunt persoana din spate, dar cumva mă împiedic și cad în apa rece. Mă panichez, căci nu știu să înot prea bine, iar râul e destul de adânc. Dau frenetic din mâini, dar fără să rămân la suprafață. Simt cum încep să mă scufund, iar apa începe să-mi pătrundă în plămâni. Mă sufoc și clipesc cât de des pot pentru a rămâne trează și conștientă. Încep să văd negru. Respirația îmi devine înceată, ochii mi se închid ușor. Tot ce rămâne e liniștea, nimic mai mult. Înainte să mă pierd de tot, îmi apare în față chipul ființei din vis.

Voi mai respira? Voi mai trăi? Vreau să simt durere, să simt o atingere pe piele, orice. Dar de ce nu simt nimic? Mă voi mai trezi?

*

Mă doare capul. Nu aud, nu văd. Totul se transformă în gheață și apoi nimic. Aștept, până când aud o voce din întuneric. Un glas pe care am ajuns să îl recunosc foarte bine.

-Hai să facem o înțelegere. Viața ta e miza.

Nu știam ce se întâmplă. În continuare nu eram capabilă să simt.

-Vino cu mine. Și nu o să mai simți durerea.

Mă forțez să vorbesc.

-Nu. Totul e doar în imaginația mea. Nu vorbești.

-Fie cum spui tu. Într-un final tot vei ajunge la mine. Ține minte.

-Cine ești?

-Aș putea fi cea mai mare frică a ta, dar pot fi și cel mai drag lucru.

Doar acceptă învoiala. ,,Quid pro quo’’.

Mi s-a șoptit ceva.

,,Qui rogat, non errat. Alea iacta est! ’’

-Poftim?

,,Memento mori. Ego veniam post te’’