Nobody can change this

1-Prima zi de școală☻

Priveam cum elevi din toate clasele forfotesc încoace și-ncolo.Cei mici se fugăresc unii pe alții scoțând țipete ascuțite în timp ce ceilalți, din cursul superior se strâng în grupuri și discută. Iar aici, rezemată de-o fereastră eram eu. Singură cu o cască în urechi și o carte în mână. Mai aruncam câte un ochi spre carte atunci când simțeam câte o privire insistentă ce mă țintea. La auzul alarmei urmez confuză un grup de adolescenți ce păreau a fi elevi în același an cu mine. Erau destul de înalți și îi auzeam cum șușoteau că mai au doi ani de chin și scapă de profesoara de matematică, Matilda. Îmi scutur capul alungând gândurile și îmi dau șuvița rebelă ce-mi stătea inconfortabil pe față după ureche. I-am văzut intrând pe ultima ușă la stânga iar pulsul meu dintr-o dată o luă razna. Ajunsă în fața ușii de lemn pe care scria ''XI B''  inspir tensionată înainte să apăs clanța cu mâinile tremurânde și transpirate. Ușa se dădu de perete și îmi lăsa la vedere o clasă plină cu elevi care mai de care mai pregătiți să adoarmă pe bănci. Pășesc emoționată ivirea mea înăuntru stârnind îmbrânceli, chicote și șușotiri. Îmi îndrept atenția spre catedră unde o doamnă cu părul cărunt și tunsă scurt îmi zâmbește plictisită.

—Gălăgia, țipă cu o voce răgușită peste agitația provocată de elevi. Davis, corect? continuă ea vizibil plictisită.

Dau din cap aprobător zâmbindu-i fals înapoi. Se ridică de pe scaun și păsește apăsat spre mine. Îmi înmâneaza o foaie pe care scria negru pe alb cu majuscule ''ORAR''. Îi mulțumesc după care aceasta mă îndrumă spre ultima bancă din rândul de lângă fereastră unde mă așteaptă un teanc de cărți și o fată ce desena pe ultima foaie a caietului plictisită. Trag scaunul pentru a mă așeza iar aceasta tresare speriată. Mă mulțumesc că nu m-a pus să mă prezint așa cum în majoritatea liceelor la care am fost trebuia să o fac, stau la naiba de prost cu asta. Când privirile noastre s-au încrucișat i-am zâmbit prietenos remarcându-i trăsăturile. Avea niște buze cărnoase, un nas mic și niște ochi de un albastru pătrunzător ce în combinație cu părul ei castaniu dădea un aspect plăcut. îmi surâde binevoitor și îmi întinde mâna.

—Lena.

—Aria , spun în timp ce ne strângem mâna. Aria Davis.

Am continuat să vorbim încercând să o descos punând tot felul de întrebări stângace pentru a ne cunoaște mai bine. Am aflat că are un frate în ultimul an ce iubește să fie o adevărată bătaie de cap. Ei bine dacă arată ca ea atunci este și foarte frumos. Apoi a început să-mi povestească despre specimenele liceului. Atât elevi cât și profesori. Atunci când ajunsese la o profesoară de matematică dată naibii am ghicit-o a fi Matilda. Se pare că problema era la ea, nu la elevi. Încep să râd incontrolabil de tare atunci când îmi povestește de farsorul clasei din anii precendenți, un fost elev problematic care a pus niște piuneze pe scaunul Matildei. Din câte am înțeles a fost exmatriculat în urma incidentului și faptului că era deja a 3-a avertizare legată de comportamentul lui. Atenția colegilor și a dirigintei se năpusti instant spre noi două. Profesoara s-a ridicat în picioare și ne-a întrebat ce este atât de amuzant, încruntându-se.Ca răspuns răbufnim din nou într-un râs iar aceasta se enervă și mai tare însă cu un noroc imprevizibil clopoțelul se auzi în încăpere. Am tras geanta pe umăr la fel făcând si Lena însă profesoara o cheama la catedra iar eu mimez pe buze că o aștept la ieșire. Mi-am luat la revedere și am plecat. Se pare că nu am reușit să fac tocmai cea mai bună impresie posibilă ca elevă nouă.

Mergeam pe coridor gânditoare la Selena. Părea o fată de treabă dar ieșită din tipar. Era ceva la ea care o făcea specială. Ajunsă în curtea liceului pornesc înspre o bancă cu gândul de a mă reface puțin pentru că picioarele mele nu sunt atât de cooperante pe cât speram. Iar holurile lungi ale liceului și scările nu ajutau deloc.

—Deranjez?întreb băiatul ce era întors cu spatele atenția lui fiind acaparată de ecranul telefonului mobil.

—Da, îmi răspunde pe un ton aspru păstrând privirea fixată în telefon.

—Auzi, da nu ți se pare că...

—Că ce ?mă țintește în ochi, dur pielea mea transformându-se într-una asemeni unei găini atunci când am întâlnit acel verde intimidător și rece din ochii lui.

—N-nimic, bolborosesc.

Mă analizeaza din creștet până în jos și gura lui se deschide formând un ''o''. După care și-o închide la loc.

—Aria?

De unde mă știe? Sunt nouă, iar fața lui aia pe care nu ai cum să nu o ignori la cat de bine arată și cu atât mai mult să o uiți, nu am văzut-o niciodată.

—Uhm... da?îi răspund la întrebare cu o altă întrebare, confuză.

Din urmă se aud tropăiri ceea ce mă fac să întorc capul. Era Lena. Ridic mâna și o flutur făcându-mă mai ușor de remarcat. Atunci când mă vede privirea îi cade spre uhm, da spre el și în mai puțin de câteva secunde e aici. Ok... n-am mai văzut pe cineva alergând așa nici într-o finala internațională de altletism.

—Ethan, mârâie încruntată și pot să jur că ochii ei acum câteva secunde au devenit galbeni. Prostii, stresul m-a bulversat total.

Băiatul nu spune nimic. În schimb zâmbește șiret și pleacă lâsându-se nevăzut prin mulțimea de elevi.

—Doar taci, îmi spune Lena frecându-și fruntea.

—Dar...

—Poți avea încredere în mine?mi-o taie rapid.

Păi să vedem, ne cunoaștem de două ceasuri în care eu nu știu mai nimic despre tine înafară că ai un frate iar tu surprinzător știi atât de multe chestii despre mine încât aș putea spune că mi-ai spionat toată viața. Ai o viteză inexplicabilă iar ochii tăi și-au schimbat nuanța de la albastru la galben iar mai apoi au revenit la albastru. Da cu siguranță aș putea avea încredere, ți-aș da și cheia de la casă. Dar presupun că ai deja o copie la cât de bine mă cunoști.

—Nu știu.Pot?

—Poți, îmi zâmbește