Despre mama, despre lacrimi și despre iubire

Despre mama

Cu buzele uscate de la atâta vânt,

căci vântul,
deși ferestrele casei erau închise,

vântul își făcea cale printre crăpăturile pardoselii,
prin umezeala mucegaiului și prin rănile mamei
care încă nu s-au vindecat;

cu buzele ei uscate și obrajii arși care-i plesneau de la atâtea lacrimi,

că-i erau obrajii așa roșii încât aveam impresia că în clipele care urmau
i se vor desprinde de față și se vor preface în scrum

mi-o amintesc pe mama cum se tânguia pentru fiecare dintre copiii ei
și, cu gura plină de lacrimi și cu stomacul gol, ne spunea,
amărât, cât de mult ne iubește.

Însă pe lângă noi,
mama noastră iubea să fie aproape de nori, deasupra tuturora,
fiindcă mereu o știam plecată pe acoperișul casei, de unde,
dacă eliminam zgomotul familiei, îi puteam auzi pașii;

acolo unde vântul bătea cel mai puternic și unde buzele i se făceau țărână,
mama se răsfrângea cerului și cu țărâna ne-nvelea.

Seară de seară, mama se întorcea la noi și ne-nvelea tot corpul
și ne pregătea pentru o altă noapte friguroasă.