Violență în Rai

Capitolul 8

CAPITOLUL 8
din amintirile lui Azriel Vaulter

***

CU CÂȚIVA ANI ÎNAINTE

Trecuseră câteva luni de la incident, dar mintea lui Azriel Vaulter va rămâne întotdeauna și pentru totdeauna înconjurată de fantoma celui pe care l-a iubit cel mai mult.

— Azriel! tatăl său era cel striga de la parter.

Se ridicase încet de pe pat. Trăgea de timp cât de mult îi era permis. Nu voia să iasă în lume. Clar nu în lumea celor cu care are de-a face. Credea că fratele lui știa să se descurce mai bine la treburile acestea. Știa cum să discute cu lumea, cum să le facă pe plac și cum să le intre pe sub piele.

Deși, atunci când spui că le intri pe sub piele, este cumva un mod de a spune că te prefaci a fi altcineva pentru a le face pe plac celor din jur. Ei bine, Iannis Vaulter a fost diferit. Era plăcut de toată lumea, creându-și propriul centrul de atenție. Nu trebuia să se prefacă, nu trebuia să se făurească pentru a deveni un actor în fața celor pe care dorea să-i impresioneze, așa cum făcuse tatăl lor toată viața. El semăna atât de mult cu mama lor, fiind carismatic, având vorbe pentru orice. Nicio întrebare nu era un impediment, nici o vorbă rea nu era un obstacol, fiindcă el le ocolea exact ca mama sa.

Unii oameni sunt născuți pentru a face parte dintr-o lume de acest gen, alții își croiesc drumul spre a ajunge aici, însă cei ca fiul mai mare al familiei Vaulter se zbat să iasă de unde aparțin, fiindcă nu se simt acasă.

Azriel, băiatul închis ca întunericul, așa cum toți prietenii tatălui său spun, lua obstacolele din plin. Nu putea să meargă pe bordură, nici pe drum drept, căci era lovit din toate părțile. Până și din spate, chiar dacă trecutul e trecut.

Poate pentru unii este, însă pentru alții...

Azriel știa că era cu totul opusul fratelui său mai mic, dar nu s-a plâns niciodată. Nici atunci când tatăl lui se plângea de felul în care mânca, sorbea apa din pahar sau vorbea cu cei din jur. Nu i-a păsat câtuși de puțin de ce cred ceilalți. Nici la zece metrii distanță de el.

Acum, rămas singur, nu știa cum să gestioneze situația.

Și știa al naibii de bine că n-are cale de scăpare.

— Vin acum!

Ia sacoul negru de pe spătarul scaunului biroului la care stătatea și învăța pe timpul liceului, îndreptându-se agale spre ușă.

Trage aer în piept adânc și se pregătește pentru a cincea morală pe ziua de astăzi de la părintele lui.

Se spune că frații mai mari iau mereu responsabilitatea pentru cei mai mici, dar în familia Vaulter nu tocmai așa decurgeau lucrurile. La ei totul era pe dos. Iannis știa cât de mult ura Azriel să fie în lumea asta, de aceea s-a sacrificat pentru el. Dacă era un lucru pe care Iannis Vaulter, un băiat cu păr blond și ochi căprui, exact ca ai fratelui său, blând și totodată la locul lui, iubea cel mai mult... acela era Azriel. Îl admira, chiar dacă nu făcea ceea ce i se spunea niciodată. Poate de asta îl admira și mai mult, pentru că nu respecta nimic și voia să fie liber.

Și a fost, până când libertatea sa s-a stins din viață.

Până când Iannis Vaulter a murit acum șase luni într-o iarnă friguroasă, pe o ninsoare urâtă și departe de casă în mașina fratelui său mai mare; rece ca întunericul.