Lunatic

00|prolog

TIC.
TAC.
TIC.
TAC.

     PRIMUL lucru pe care-l aud atunci când mă trezesc este ticăitul persistent al ceasului de pe noptieră, și vocea mamei, care mă îndeamnă să mă scol. Zăbovesc puțin până să-mi deschid ochii, iar atunci când o fac, clipesc des pentru a mă obișnui cu lumina. Mama mă sărută pe frunte și agață un umeraș de spătarul patului. 

     — Bună dimineața!, îmi urează. Până să apuc eu să-i răspund, iese din cameră, și îi aud tocurile tropăind grăbite pe parchet. Oftez, trecându-mi ambele mâini prin păr. Se pare că e la fel de emoționată ca și mine.

     Astăzi, e luni. Începutul unei noi săptămâni; începutul unui nou an de liceu. Nici nu știu de ce îmi fac atâtea griji. Nu e prima oară când sunt nevoită să mă mut, din cauza părinților mei. De fapt, a devenit un fel de tradiție. În fiecare an, părinții mei sunt transferați în alt oraș, iar eu și fratele meu suntem nevoiți să mergem cu ei. Nu cred că am stat vreodată mai mult de un an într-un loc.

     Totuși, sper ca de data asta să fie altfel. Locuim în Boston de câteva luni; și nu pot să spun că îmi displace. Am cunoscut câteva fete din cartier —Leyla și Jessica. Sunt la același liceu cu mine și fratele meu. Și la fel și Erika, verișoara Jessicăi, care s-a transferat anul acesta.

     Poate că totuși nu o să fie atât de înfricoșător pe cât cred eu.

     Mă ridic în capul oaselor și mă uit la rochia pe care o atârnase mama de pat. E albă, simplă, numai bună pentru o zi în care nu vrei să ieși în evidență. Într-un cuvânt: perfectă. O îmbrac după ce îmi fac duș, și îi prind o curelușă în talie, ca să o accesorizez.

     — Harleen, scumpo, ești gata?

     Vocea mamei răsună pe hol și mă grăbesc să îmi strâng părul într-o coadă înainte să ies.

     — Sunt gata.

* * *

     Liceul din Boston nu îmi pare prea diferit față de ultimul liceu la care am fost, și tind să cred că este un lucru bun; poate că așa o să mă acomodez mai repede. Stau cu Jessica și verișoara ei la una din mesele rotunde de la cantină. Am trecut peste partea urâtă a zilei. Am fost la director, mi-am luat orarul, am găsit clasa și am fost introdusă noilor mei colegi, apoi totul a devenit normal. Am stat la ore, și nimeni nu m-a întrebat nimic în pauze.

     Sper să nu o facă nici de acum încolo.

     Mai am două ore, după care plec acasă. Norocul meu că nu o să fie nimeni acolo când o să ajungem, altfel mama sigur ar fi vrut să afle fiecare detaliu despre cum a fost azi, în seara asta.

     Mă uit după Brian. Stă la câteva mese distanță de noi cu un grup de băieți. Râd, se înghiontesc, se comportă de parcă s-ar știi de o viață. Eu și Jessica, pe de altă parte, abia dacă ne privim. Amândouă citim ceva pentru proiectul pe care tocmai l-am primit la biologie, iar Erika își butonează telefonul. Când îmi întorc privirea, o văd pe Leyla alergând pe culoar. Îi fac semn Jessicăi să se uite și ea.

     — Ce crezi că s-a întâmplat?

     Își ridică ochii din carte și o văd încruntându-se pentru câteva secunde, după care ridică din umeri.

     — Nu știu.

     Leyla nu se oprește. O văd traversând holul, apoi cotind și dispărând după perete, înainte ca ușile cantinei să se deschidă și ea să năvălească înăuntru. Tresar. Erika aproape că își scapă telefonul iar eu mă ridic, și merg la ea.

     — Vin, zice, înainte ca eu să o pot întreba ceva. Vin chiar acum!

     Răsuflă cu greu și își șterge câteva broboane de sudoare de pe frunte. Eu mă încrunt, și arunc o privire către Jessica care se grăbește să vină lângă noi.

     — De unde știi?întreabă.

     Ochii ei, de un albastru azuriu, au o licărire stranie. Mă înfior și simt cum aerul devine mai rece, pe măsură ce în cantină se lasă liniștea.

     — Tocmai m-am ciocnit de Carter, mărturisește ea, cu respirația întretăiată.

     — Carter?întreb.

     Ea aprobă, fără a-mi da însă vreun indiciu despre cine este acel băiat.

     — Era și Joseph cu el? Și Hayden?

     Vocea Jessicăi răsună cu un ecou stins printre zumzetele din cantină, și o văd pe Leyla aprobând din nou. Mă dau un pas în spate. Se discută aprins despre un subiect care mie mi-e străin, iar Erika pare că nici măcar nu ascultă. Eu una, nu știu ce fac. Am ambele mâini în buzunarele hanoracului gri împrumutat de la Jess și simt vibrațiile telefonului atunci când sună, dar nu îl scot ca să răspund. În schimb, mă dau înapoi și îmi înșfac rucsacul de pe spătarul scaunului.

     — Mă duc la clasă, zic.

     Privesc peste umăr, în ultima clipă înainte de a trece de ele și le văd tot prinse în discuție, așa că nu insist. Rucsacul îmi atârnă strâmb pe umăr în timp ce mă îndrept spre ieșirea din cantină. Acum, liniștea a devenit și mai apăsătoare; de parcă fiecare dintre persoanele prezente aici ar aștepta să se întâmple ceva. Ei bine, nu și eu.

     Coridoarele sunt ticsite, deși lumina care pătrunde prin ferestre creează iluzia de spațiu. O fată cu păr lung și creț mă lovește cu umărul, și mă întorc să mă uit după ea. Se grăbește spre cantină, și o văd dispărând în spatele ușilor de sticlă pe care ieșisem mai devreme. Ce e cu toată lumea azi?

     Mă îndrept spre laboratorul de biologie, frământându-mi nervoasă mâinile în timp ce cobor cele douăzeci și patru de scări care mă despart de etajul unde trebuie să ajung. Ce e atât de special la băieții ăia? Leyla a captat atenția tuturor, doar aducând vorba despre ei. Și cine sunt, până la urmă?

     Mă opresc lângă o fereastră din corpul C, și îmi verific telefonul. Mama era cea care sunase mai devreme, și îmi trimisese un mesaj prin care mă anunța că diseară vom fi doar eu și Brian acasă, întrucât ei au un caz important și sunt nevoiți să stea peste noapte. Îi răspund scurt, ca să știe că sunt la curent cu schimbarea de planuri, și oftez. Uneori îmi doresc ca părinții mei să nu fie atât de ocupați tot timpul. Îmi doresc să am o familie normală, pe care să nu o văd numai în weekend-uri sau concedii. Dar asta e imposibil.

     Îndes telefonul în buzunarul hanoracului și îmi aranjez rucsacul pe umăr, înainte să pornesc din nou. Holul se umple de râsete, și îmi ia ceva timp până să îmi dau seama de unde vin. Dar apoi îi văd. Un grup de vreo cinci adolescenți, ieșind de pe celălalt culoar, împingându-se reciproc. Prima care îmi atrage atenția este o fată scundă, roșcată, cu bucle nărăvașe ce îi încadrează frumos fața micuță și pistruiată. Trece pe lângă mine de parcă nici n-aș exista. În urma ei vine un băiat blond care mă lovește cu umărul, și aruncă în treacăt un "scuze", fără să privească înapoi. Nu îi răspund. Văd două fete identice —gemene, probabil— și le aud râsetele pițigăiate în timp ce mă ocolesc și își continuă drumul. Apoi piciorul îmi fuge într-o parte, și simt cum ceva îngheață în interiorul meu, când ochii mei se întâlnesc cu cei ai băiatului care rămăsese la urmă.

    
. • * ° • . . • ° * ° • . . ×

~capitol dedicat lui sleepinthemagicgardn, căreia îi mulțumesc enorm pentru copertă și pentru susținerea ei. Sper să îți placă, Xx.~

* Colaj cu Harleen la media