Dublu A

I

AVA

Mereu m-am gândit cum ar trebui sa încep în a scrie o carte. Am vrut sa fac asta încă din perioada liceului pe vremea când am dat pentru prima data cu nasul de poarta bibliotecii orasului. Venita de la sat unde mi se puneau în brațe doar lecturile obligatorii scolare pe care le uram sa le citesc, pentru mine clădirea de dimenisuni medii ce avea plăcuta inscriptionata cu "Biblioteca orașului" era raiul pe pământ. Țin minte și acum cum salivam pe la fiecare raft în parte. Aș fi vrut sa iau toate cărțile acasă. În sfârșit puteam alege eu ce vreau sa citesc. Și probabil, oricui i-as spune mica întâmplare, m-ar întreba de ce nu citeam pur și simplu accesand internetul. Ei bine, viața la sat nu este raiul pe pământ. Părinții mei au fost dintotdeauna modesti pe plan financiar. Nu am dus-o rău dar nici crescuta în puf nu am fost. Am intampinat și greutati, evident, dar asta m-a format și ajutat sa ajung omul care sunt astăzi. Cei drept, ma gândesc ca poate am fost puțin mai "bogata" decât cei din ziua de azi. Ulitele rasunau de glasurile copiilor. Nu ii pasa nimănui cu ce ești îmbrăcat sau dacă tenisii tăi din picioare sunt originali sau nu. Din contra, ideea principala era sa fim cât mai mulți pentru a ne distra cât mai bine. Asta cred ca mi-a făcut copilaria mult mai frumoasa.

Revenind la ideea "viitoarei mele" cărți, ma resemnez pentru a nu știu câtă oara și închid laptop-ul lasand acest gând pentru mai târziu. După ce arunc pătura de pe mine ma indrept către bucătărie. Apuc fierbatorul și îl umplu cu apa. În timp ce aștept ca apa să se incalzeasca îmi pregătesc cana mare cu "the best big sis" cu ceaiul de fructe de pădure cumpărat de la magazinul din colt. După 10 minute ceaiul este gata. Nici nu îmi dau seama când ajung lângă ferestra holbandu-ma la agitatia de afara. Mereu am vrut un loc retras parca doar de mine știut. Adeseori, îmi pierdeam minutele libere holbandu-ma pe net la diverse peisaje cu cabanute prin munți sau păduri. Mai ales pe timp, ploios, ceva de vis. Dar, ei bine, parca cineva m-a văzut și mi-a auzit candurile, purtandu-mi pașii intru cu totul alt loc la pol opus. Rad în sinea mea, făcând o perspectiva paralela asupra Hong Kong-ului. De 4 ani, orașul asta impanzit de mii de clădiri și milioane de oameni a devenit casa mea. Sunetul soneriei de la ușa ma trezește din analiza vieții mele. Las cana pe jumătate cu ceai pe masuta de lângă canapea și ma indrept către ușa. Verific micul ecran din lateralul bucatii de lemn și deschid.

- În sfârșit, am crezut ca nu mai ajung acasă.

Ma dau la o parte iar blonda din fata mea face pasii grei înăuntru.

-Sa înțeleg ca a fost o zi a naibii? O întreb în timp ce o privesc.

-Si încă cum! Auzi, tu. Nu credeam ca va fi atât de greu sa îți schimb locul de munca. Alți colegi, alte reguli de respectat.

Chicotesc, în timp ce o urmăresc cum se prabuseste pe canapea. Lily, este cea mai buna prietena a mea, partenerul meu în "crime" și colega mea de apartament. Încă din liceu am făcut aproape orice împreuna. Am stat în aceeași banca în fiecare an, am petrecut mai toate weekend-urile împreuna, am mers la aceeași facultate unde am continuat "tradiția bancii" iar apoi am pornit amândouă de mana în călătoria spre Hong Kong.

Alături de ea nu m-am simțit atât de panicata în "noua călătorie".

-Va fi bine! Trebuie sa te ții în frau doar 8 ore pe zi! Ii răspund întârziat.

- Știu, dar știi doar ca îmi place să mă plâng! Zice razand în timp ce se ridica de pe canapea. Mă duc sa fac un dus. Avem musafiri.

- Quentin?

- Da, plus cei 2 "inamici". Ah, vor veni și și fetele. Plus ca, Quentin a spus ca ar trebui sa avem un nou venit în trupa noastră "de șoc". Pregătește-te, striga la mine după ce închide ușa baii.