Cădere Liberă

Capitolul 1

Pot spune cu mâna pe inimă ca viaţa îşi bate joc de mine. În douăzeci şi patru de ore - timp trecut de la sosirea mea în Reşedinţa Montblanc - nu am reuşit să trec peste şocul produs de întâlnirea cu viitorul meu tată. Douăzeci şi cinci de ani, nici mai mult, nici mai puţin. Unde l-a găsit femeia asta nu îmi imaginez!

         

        - Mamă , încep eu , privind-o fic în ochi.

      Ne aflam toţi trei la masă, luând cina. Atenţia lui Alexander era distributivă, privindu-ne pe amândouă aproape sec. Îmi displace tipul ăsta şi nu doar din cauză că e viitorul meu tată.

        

        - Ultima oară când am verificat data, adică înainte să mă aşez pe scaun, scria foarte clar că suntem pe 19 August , spun eu, iar mama mă priveşte confuză.

        - Şi ce e cu asta?

        - Mă gândeam că înaintarea în vârstă a început să îţi afecteze memoria şi ai confundat ziua de azi cu cea de 1 Aprilie , spun aproape rânjind, iar mama se încruntă.

       Nu obişnuiesc să îi vorbesc astfel, dar faptul că m-a adus în casa unui tip de douăzeci şi cinci de ani, pe care se presupune că îl iubeşte, mi se pare o farsă de prost gust. Încerc să pun asta pe seama vârstei de treizeci şi şapte de ani.Citisem un articol asemănător pe un site despre sănătate, aşa că orice poate fi posibil.

        - Faith, nu începe, te rog.

       Îl priveşte pe Alexander, el pe mine şi eu pe ea. Mă simt ca într-un film cu proşti în care eu joc rolul victimei. Probabil aş fi preferat să fiu o fecioară la ananghie pentru că un basm ar fi fost mai bun decât tot teatrul ăsta de prost gust.

       - Eu încă aştept să mă lămurească şi pe mine cineva, dacă nu vă supăraţi.

       - Nu e nimic de lămurit. Eu şi Alexander ne iubim, aşa că am decis să ne mutăm împreună, spune ea, iar eu încep să tuşesc.

       Deşi era o tuse mai mult teatrală, bucata de pâine chiar mi se blocase în gât când am auzit-o. Alexander nu spunea nimic, ceea ce mă face să mă gândesc la faptul că e o marionetă în toată chestia asta. Singurul lucru care mă face să îmi retrag cuvintele e postura lui intimidantă şi privirea rece, dominantă.

        - Bine, spun aproape înfrântă, apoi rânjesc uşor. Să aveţi o relaţie frumoasă pentru că nu o să dureze prea mult.

       Mă ridic de la masă, ignorând vorbele mamei mele şi urc scările. Intru în a doua cameră de pe partea stângă, cameră care se nimerea a fi a mea. Sunt hotărâtă să termin cât mai repede cu asta, dar un sentiment de vinovăţie mă cuprinde la acest gând. Dacă mama chiar este fericită? Nu ştiu ce să fac. Mă simt foarte confuză, iar locul ăsta îmi displace. Camera e foarte sumbră, mobilată modern în nuanţe de alb, negru şi bej.