Cădere Liberă

Capitolul 1

       Eu şi mama nu am avut mereu o relaţie foarte bună din vina serviciului său. Nu m-am îndoit vreodată de faptul că mă iubeşte, dar niciodată atenţia ei nu a fost în totalitate asupra mea. O iubesc pentru că este mama mea, dar nu o pot considera şi altceva.În momente ca acestea mi-aş dori să fiu majoră şi să nu mai fiu implicată în planurile ei. Măcar nu aş fi forţată să stau în casă cu tipul ăla.

       Oricâţi bani ar avea Alexander Montblanc, mie nu-mi pasă. Sigur vrea ceva de la noi. Ce bărbat de douăzeci şi cinci de ani, care pe deasupra arată şi bine - trebuie să recunosc, Alexander nu e deloc urât - şi care poate avea orice fel de femeie, ar sta cu una de treizeci şi şapte de ani care are şi un copil? Nu prea înghit chestia cu "Dragostea nu are vârstă" . Mama nu arată deloc rău, dar între ei e o diferenţă de doisprezece ani.

      Vreo două ore mai târziu, după ce mi-am uscat părul şi mi-am îmbrăcat pijamalele formate dintr-o pereche de pantaloni scurţi şi un maiou , ambele negre , din satin  , m-am băgat în pat cu o carte în mâini. Cred că lectura ar fi singurul lucru care m-ar putea ajuta acum, având în vedere că nu am cu cine vorbi. Sper doar să nu aud şi sunete din camera de la capătul holului pentru că ar fi prea exagerat.

      Aud două ciocănituri în uşă, aşa că murmur un "intră" , dar fără să las cartea din mână. Ridic confuză o sprânceană când observ că nu e mama, ci dragul ei iubit. Ce mai plăcere!Face câţiva paşi, după care îşi trage un scaun lângă pat şi se aşează. Las cartea la oparte şi îl aţintesc cu privirea.

      - S-a întâmplat ceva? întreb sec, iar privirile ni se intersectează.

     Un curent electric îmi străbate coloana vertebrală în timp ce privirea îmi e aţintită spre cei doi irişi de un albastru intens, aproape inuman. Reci ca gheaţa şi extrem de duri. Parcă tupeul meu începe să se ducă pe Apa Sâmbetei...

      - Voiam doar să vorbim. La cină nu am apucat să o facem, spune el.

     Vocea îi e dură, iar din modul de a vorbi se observă că este foarte sigur pe sine. Nu pot spune că mă înfioară privirea şi tonul său, dar nici prea dragi nu îmi sunt, sinceră să fiu.

      - Ai venit şi tu să îmi verşi minciuna cum că vă iubiţi şi că dragostea nu are vârstă? Dacă da, ştii unde e uşa.

     Încep să mă autoapreciez, sinceră să fiu. Un mic zâmbet i se arcuieşte pe faţă, dar nu e unul dintre acele zâmbete fericite. E unul dintre zâmbetele pe care un om le forţează atunci când e deranjat de ceva şi îi vine să omoare persoana din faţa lui sau unul dintre acele zâmbete sinistre pe care le are criminalul înainte să termine cu prada sa. Mă forţez să păstrez aceeaşi expresie calmă.

     - Nu, Faith. Se pare că mama ta a interpretat totul oarecum greşit, spune el şi îmi pot da seama că e sincer.

     - Cred şi eu...

     - Nu e tocmai vorba despre o iubire, dar te-ai putea obişnui cu ideea că pot fi viitorul tău tată, spune el. Îmi dau ochii peste cap, iar chipul îi e traversat de o urmă de nervozitate.

     - Mama nu ştie să gătească, îţi spun de pe acum. Şi nici nu arată ca o tipă de douăzeci.

     - Nu reprezintă o problemă.

     - Oh, deci te atrag astea mai...bătrâne? întreb oarecum nesigură pe mine, iar el rânjeşte răutăcios.

     - Din contră, dar nu cred că vrei să vorbim despre preferinţele mele sexuale. Ai fi uimită.

      Măresc ochii şi îmi vine să mă plesnesc pentru că am adus subiectul ăsta în discuţie. Ce Dumnezeu a fost în capul meu? El se ridică de pe scaun şi merge spre uşă. Abia acum pot observa că este îmbrăcat într-un costum albastru închis, elegant.

      - Sper că o să ne înţelegem bine, Faith.

      - Nu prea cred, spun eu pe un ton răutăcios. El rânjeşte şi apasă clanţa.

      - Eu unul cred că o să ne înţelegem mai mult decât bine.

       Cu acestea fiind spuse, iese din dormitor, lăsându-mă cu gândurile mele. Ar trebui să îmi fac o listă cu lucruri pe care le ştiu momentan despre Alexander. 1. Rânjeşte cam des. 2. E o persoană ciudată şi are o privire sinistră. Şi... Cam atât. Dacă nu e atras de mama - nu a spus-o direct, dar asta a reieşit din spusele sale - , nici nu o iubeşte, atunci de ce mai stă cu ea? Mă simt ca în Scooby Doo.

        Dimineaţa următoare îl găsesc pe Alexander în bucătărie, concentrat pe ceva din telefonul său. Îl ignor şi scot laptele din frigider, turnând într-un pahar. După câteva clipe, Alexander trânteşte telefonul pe masă şi oftează adânc.

      - Mama pe unde e? întreb sec, iar el mă priveşte nervos.

      - Nu mă interesează.

     Ridic confuză o spânceană, iar el mă ignoră şi iese din bucătărie. După câteva clipe aud uşa de la intrare trântindu-se, semn că s-a dus cu compania mea pe ziua de azi. Alexander ăsta e un ciudat.

N/A.

Din iulie voi posta capitole mai lungi, până atunci nu prea voi avea timp de scris, aşa că nu voi depăşi 1,5k cuvinte.

Cei care aţi citit şi prima mea încercare, cât de mare e diferenţa între cele două?