SALBATIC

DOISPREZECE

   Rusinata de propriul comportament, din nou, Valeria își găsește de lucru la rafturile cu hainele ei. Cele câteva rochii și lenjerii pe care le tot impacheta și reimpacheta, făcând tot posibilul sa nu dea ochii cu Savage. El construia o alta masa în bucătărie, cea pe care a distrus-o, ajungând lemn de foc. Toamna era la inceput, mai tarziu va fi foarte frig aici. Nu se va putea locui. Vatra simpla nu era suficienta încât sa încălzească ambele încăperi. Și iar se blestema pentru gândurile lui. Cum adică la sfarsit de toamna?! Nu putea sa ii prindă iarna aici, împreună. Dacă s-ar întâmpla asa ceva, ea ar purta copilul lui, pana atunci, pentru ca nu știa cat se mai putea abține sa nu o atingă. Nu credea ca s-ar mai putea controla încă o data, dacă s-ar ajunge din nou atât de aproape de pierzanie. Adevărul e ca trăgea de timp. Nu i-ar lua foarte mult sa sa-l găsească pe Blair, apoi pe Wess. Ar putea scăpa foarte repede de ei, în câteva zile s-ar intoarce după ea și totul s-ar termina. Dar acum nu se mai grăbea sa termine povestea asta. Termenii misiunii se schimbasera radical. Și dorea sa-si prelungească agonia. Sa se mai delecteze cu imaginea ei, cu vocea ei, cu mirosul ei. Sa-i simtă prezenta pe lângă el. Nici ea nu vorbea despre plecarea ei, sau despre planurile lui de a elimina obstacolul din viata ei. Nu se plângea de condițiile umile în care trăia. De fapt, ea nu mai vorbea. Din ziua trecuta, când a fost pe punctul de a o poseda, nu mai vorbise cu el. Poate era și ea îngrozită de gândul ca era sa primească un indian între picioarele ei delicate, de alba. Poate ii era sila de el acum. Foarte bine, asta ii va ușura sarcina.
  Știa exact de unde va începe și cum se va termina. Știa ce avea de făcut. Doar ca mai avea nevoie de un răgaz, sa-si prelungească agonia. Intr-o săptămâna ar putea pune capăt la tot chinul, dar el alegea dulcea agonie. Încă nu venise frigul... Mai trăgea de timp, câteva zile măcar.
   Termina de lucrat la noua masa, ii verifica stabilitatea și, mulțumit de rezultat, iese afara sa verifice blănurile. Din cele de la iepuri, vânați în noaptea în care o lăsase pe ea în frig, alese sa ii facă ei un sal călduros pentru diminețile și serile friguroase.
Mâncarea fierbea la foc domol în vatra. Neștiind ce altceva sa facă, Valeria incepe sa amestece în craticioara. Nu prea avea nimic de făcut, de fapt. Ii lipsea activitatea de la ferma. Administratorul ei făcea marea parte a acestei activitati, dar învăța și ea din experienta lui, cum sa conducă o ferma. Trebuia sa facă lucrurile sa meargă mai departe, moștenirea lăsată de părinții ei. Și nu putea permite unuia ca Wess sa pună mana pe agoniseala familiei ei. O amenintase cu incendierea fermei, chiar și cu moartea. Detalii care nu i le prezenta și lui Savage. Omul ala era în stare de orice ca să pună mâna pe ferma ei. Asta dacă nu acționa Savage între timp.
   Pierduta în gânduri, tresare ușor când îl aude intrând în casa. Vine și el lângă vatra și arunca o privire la mâncarea care fierbea încetișor.
   - Trebuie sa fiarbă mai mult. Spune el și dispare după paravanul care acoperea căldarea. După o clipa, iese cu un prosop intr-o mana și săpunul în cealaltă. Bustul lui gol ii lasă gura apa. Sculptat în stanca. Își abandonase vesta pe spătarul unui scaun. Dar cuțitul era prezent la cingătoare. Nelipsitul cuțit. Fără sa spună nimic, iese pe ușa.
   Valeria bănuia ca se scalda în râu, în apa rece. Doar nu o sa stea la înmuiat în căldarea cu apa calda. Fițele astea erau pentru ea, desigur.
   După un timp, el se întoarce și o găsește în fata casei, așezată pe iarba, cu palmele împreunate în poala, admirând cerul senin. El se așează lângă ea, aducând cu el un iz de săpun, de râu, de natura.
  Incercand sa faca putina conversatie, sa rupa linistea apasatoare, îl intreaba:
   - Putem manca la măsuța de afara?
   - Mancam unde dorești. Vine răspunsul lui sec și cam la atât se rezuma conversația lor.
   Asa ca luară masa afara, la aer. Tot în liniște. Parca nu mai aveau despre ce vorbi. Ca și când s-ar fi ridicat niște bariere invizibile și impenetrabile între ei.
   Valeria ajungea, incet, dar sigur, la o faza avansata de iritare. Se oferise sa spele vasele, fără sa zică nimic, doar smulgand, din mâinile lui, farfuria pe care începuse el sa o spele. Termina repede, doar doua farfurii, craticioara  și doua căni. Enervata ca nu mai are nimic de făcut, ca nu mai are cu ce sa-si ocupe mâinile, întra în casa. Se plimba încoace și încolo, de câteva ori, fără stare. Apoi iese furtunos pe ușa. Se așează din nou pe iarba și își strânge mâinile în jurul corpului. O clipa mai târziu, se simte invaluita de ceva pufos, moale. Mâinile lui așezau pe umerii și spatele ei, șalul din blana de iepuri. Plăcut surprinsa, se cuibărește mai bine la căldura oferita de blănurile prelucrate de Savage. Se așează din nou lângă ea, pe iarba. Și ea se mira ca lui niciodată nu ii era frig. Nu îl văzuse sa poarte mai mult de vesta lui din piele de căprioară care sa-i acopere trunchiul.
   - De ce ucizi oameni? Întreabă ea din senin.
   - Pentru ca sunt plătit bine, pentru ca ma pricep foarte bine la asta. Vine răspunsul lui natural.
   - Dar nu se poate sa îți facă placere, șoptește ea mai mult pentru convingerea ei.
   - Nu pot spune ca îmi displace. De obicei, victimele sunt oameni rai, criminali, violatori, tâlhari, scursuri ale societății.
   După o pauza scurta, Savage adauga:
   - Nu prea găsești fețe palide dornice sa angajeze piei roșii pentru munca cinstita.
   Vocea lui suna plina de amărăciune. Iar ei i-ar plăcea sa nu se mai desconsidere atât de mult. Știa ca nici lumea în care trăia nu era ideala, dar el era un bărbat atât de capabil și harnic și onorabil. Dacă ar primi o șansă de la viata...
   - Dacă te-as angaja eu? Întreabă ea plina de speranța. Și tocmai a făcut greșeala fatala.
   Ridicandu-se, dintr-un salt abil, în picioare, Savage racni la ea:
   - Sa nu îndrăznești sa-ti fie mila! Ai auzit?! Nu am nevoie de mila nimănui, cu atât mai puțin a ta!
   Fumega, efectiv putea sa vadă fum ieșind din nările lui, cărbuni aprinși in ochii lui, iar pieptul ii urca și cobora cu repeziciune în ritmul respirației. Pumnii strânși pe lângă corp ar lovi, cu siguranță, ceva, dacă ar avea acum în cale. Atâta furie și tumult pentru câteva vorbe interpretate greșit. Se ridica și ea în picioare, întinde mâinile spre el în încercarea de a-l calma, dar el se ferește fulgerător.
   - Nu am nevoie de mila, de la NIMENI! Repeta el cu dispreț. Se întoarce rapid și o ia cu pas grăbit spre zona unde pășteau caii. Îl urmărește cu privirea cum sare abil în spinarea armasarului negru, fără sa mai pună șa sau altceva. Și pornește în galop.
   Valeria simțea ca i se taie aerul, suspine grele ii îngreunau respirația. Se prabusi înapoi în iarba și eliberează lacrimile amare.