Mafia Columbiană

V

Un fiasco și-o apocalipsă

Trebuia să se obișnuiască cu gândul că de acum înainte va trebui să aducă un omagiu vremurilor în care se temea de orice avea un strop de stranietate la mijloc, în ciuda faptului că serviciul nu-i permitea să fie slabă. Impertinența ei a adus-o în cel mai morbid loc, în cea mai caustică piesă de teatru care se derulează iar și iar pe fundalul celor mai teribile crime; iar cei care fac parte din această piesă, au puterea de a subjuga o mulțime de oameni doar prin faima în care se scaldă. Au puterea de a manipula orice, iar Megan se simțea precum un novice și precum o trădătoare. Și-a abandonat soțul în momentele în care aveau cea mai mare nevoie unul de celălalt, iar acum Megan continua să înoate de una singură în oceanul de mistere, de crime, de temeri, împletite una cu alta formând un labirint. O săptămână și două zile au trecut de când nu și-a mai văzut soțul, de când este cufundată în întunericul încăperii în care se află, de când își odihnește capul pe o pernă străină. Toată povestea aceea era pentru ea precum un mecanism nou, înfiorător. Mecanisme sobre aduse într-un infinit morbid, spunea ea. Părul femeii ―parcă scăldat în soare― era prins într-un coc neglijent. Obrajii tinerei erau zgâriați și plini de noroi, iar mâinile-i firave erau sângerânde. Își umezise de câteva ori buzele cu limba, ghemuindu-se mai bine în cel mai întunecat colț al încăperii. Bluza pe care o purta era ușor sfâșiată, pătată la rândul ei de sânge. Încercările ei de a evada eșuase crunt de fiecare dată, până s-a lăsat păgubașă, așteptând ca soarta să facă ceva în privința asta. Auzea cum cineva rotea iar cheia în ușă și știa că era ora mesei. Mâncarea era mereu compusă dintr-un orez și un sos neobișnuit. De cele mai multe ori mâncarea pe care nu o mânca atunci, i se servea a doua zi, uneori chiar și a treia, căpătând ușor ușor un miros îngrozitor.

― Astăzi am planuri pentru tine, strigase același bărbat cu pistrui deschizând larg ușa masivă, pășind cele două trepte care aveau să-l ducă la ea.

Însă ea nu răspunsese, își așezase capul în palme.

― Ridică-te! ordonase bărbatul

Acesta văzând că femeia nu răspunsese, îi prinsese cocul cu o mână, trăgând ușor.

― Ți-am spus să te ridici!

Megan neavând cum să riposteze, se ridicase ușor, ștergându-și discret lacrimile cu mâneca bluzei, privindu-l în ochii negrii, întunecați.

― Aș putea îngloba totul într-o altă zi, continuase bărbatul, însă sunt atât de entuziasmat.

Doar zgomotele râsului său se auzeau pe fundal, acompaniate de bătăile puternice ale inimii ei. Acesta o prinsese de încheietura mâinii, trăgând-o după el. Îl privea dezgustată cum nu îi păsa de nimic și cum râdea asemeni unui monstru. Nu voia să-și spună asta, însă trebuia să-l asculte pe Adson. S-a asemuit războinicilor victorioși în lupta pentru supremație când nu avea nicio șansă și ar fi trebuit să se aștepte la acel sfârșit. Bărbatul o trăgea cu furie către ieșire, intrând într-o grădină atât de mare, însă care deținea niște flori atât de triste și ofilite. Un masacru adus artei. Femeia asemuise în acel moment florile ofilite cu sfârșitul omenirii. Un sfârșit tragic, pătat de sânge, durere și urlete sfâșietoare de spaimă pe un fundal cețos, înecat într-un ger năprasnic, cu o plapumă de lacrimi așternută pe pământul atât de uscat și crăpat, vrând parcă să se spargă în cele mai mici bucăți care într-un final se vor tira în neant, atât de repede precum a început totul. Apocalipsă, se mai gândea ea. Megan se uitase în jurul ei încercând să-și dea seama ce avea acesta de gând, iar apoi dintr-o dată în raza ei vizuală se aflau patru bărbați îmbrăcați în costume militare, unul lângă altul, iar lângă aceștia era o masă masivă de lemn pe care erau puse patru tipuri de arme, de cartușe și un măr. Nu știa ce avea să se întâmple, iar asta îi maltrata gândurile în cel mai brutal mod.